ICCJ. Decizia nr. 1061/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1061/2012
Dosar nr. 3507/91/2008
Şedinţa publică din 20 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 276 din 22 aprilie 2010 a Tribunalului Vrancea a fost admisă în parte acţiunea şi, pe cale de consecinţă, a fost obligată pârâta să emită reclamantei, în calitate de moştenitoare a defunctei Z.V., dispoziţie cu propunere de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru cota de 1/2 din casa de locuit şi din suprafaţa de 613 m.p. teren aferent, situate în Focşani, str. Slt. Tănăsescu.
S-a constatat că pentru imobilul expropriat s-au plătit foştilor proprietari suma de 36.781,55 lei despăgubiri.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de atribuire de teren în compensare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, potrivit adeverinţei C.U.P. de la pagina 19, imobilul casă şi terenul în suprafaţă de 613 m.p. situat în Focşani str. Slt. Tănăsescu, fostă proprietate Z.V., S.E. şi H.I., a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 1/1983 pentru care aceştia au primit suma de 36.781,55 lei cu titlu de despăgubiri, din care 1.379,25 lei pentru teren, construcţia fiind demolată.
Pentru imobilul în litigiu au formulat notificare, în termen legal, atât Z.V., autoarea reclamantei, cât şi H.I.
Z.V. a decedat la data de 21 septembrie 2002, iar reclamanta, fiica acesteia, adoptată cu efecte restrânse în anul 1952, este unica moştenitoare legală şi testamentară.
Instanţa a mai reţinut că, deşi reclamanta a revenit cu notificare în anul 2005 şi a depus şi actele necesare dovedirii pretenţiilor sale, adeverinţa C.U.P. fiind actul esenţial, pârâta nu a emis în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 sau cel puţin într-un termen rezonabil Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 26 din acelaşi act normativ.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Având în vedere raportul de expertiză C.D. şi completarea acestuia din care rezultă că vechiul amplasament este ocupat iar cel propus în compensare în suprafaţă de 424 m.p. (poligonul albastru 1 .. 10 din schiţele anexă la lucrări) nu este restituibil fiind în mare proporţie ocupat de spaţiu verde şi alee şi aflându-se în imediata apropiere a liceului şi a punctului termic, s-a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, reclamanta urmând a beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri atât pentru construcţie cât şi pentru teren, potrivit art. 11 alin. (8) Legea nr. 10/2001.
A mai reţinut instanţa de fond că faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că şi numitul H. nu a formulat notificare cu privire la acelaşi imobil, reclamantei i se cuvine doar cota de ½ din imobil în calitatea de moştenitoare a defunctei Z.V., cota celui de-al treilea fost proprietar al imobilului, respectiv S.E., urmând a profita celorlalţi moştenitori în condiţiile în care aceasta din urmă nu a formulat notificare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 303 din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins, ca nefondat, apelul reţinându-se următoarele considerente:
Imobilul casă şi terenul în suprafaţă de 613 m.p. situat în Focşani str. Slt. Tănăsescu, a fost proprietatea lui Z.V., S.E. şi H.I., acesta făcând obiectul Decretului de expropriere nr. 1/1983 pentru care foştii proprietari au primit suma de 36.781,55 lei cu titlu de despăgubiri, din care 1.379,25 lei pentru teren, construcţia fiind demolată.
Pentru imobilul în litigiu au formulat notificare, în termen legal, atât Z.V., autoarea reclamantei, cât şi H.I.
Z.V. a decedat, la data de 21 septembrie 2002, iar reclamanta, fiica acesteia, adoptată cu efecte restrânse în anul 1952, este unica moştenitoare legală şi testamentară.
Niciuna dintre cele două notificări nu a fost soluţionată de către unitatea deţinătoare, respectiv pârâta din cauză, nici până în prezent, deşi reclamanta, în calitate de moştenitoare a defunctei Z.V., a revenit cu notificare în anul 2005 şi a depus şi actele necesare dovedirii pretenţiilor sale.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, potrivit art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
În mod corect instanţa a mai reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că şi numitul H.I. a formulat notificare cu privire la acelaşi imobil, reclamantei i se cuvine doar cota de ½ din imobil în calitate de moştenitoare a defunctei Z.V., cota celui de-al treilea fost proprietar al imobilului, respectiv S.E., urmând a profita celorlalţi moştenitori în condiţiile în care aceasta din urmă nu a formulat notificare.
Susţinerea apelantei în sensul că acesteia ar trebui să îi profite şi cota lui H.I. întrucât notificarea acestuia nu a fost soluţionată nici până în prezent nu poate fi primită, acesta fiind contrară dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 10/2001, text care se referă clar la cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Or, H.I. a urmat procedura legală, în sensul că a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, împrejurarea că aceasta nu a fost soluţionată nici până în prezent nefiindu-i imputabilă notificatorului ci unităţii deţinătoare care, chiar şi în situaţia în care nu ar avea toate actele doveditoare ale dreptului invocat de către notificator, era obligată să pronunţe o dispoziţie, eventual de respingere a notificării, pentru ca persoana în cauză să poată urma mai departe procedura prevăzută de lege.
Nu poate fi sancţionat, în aceste împrejurări notificatorul H.I. prin lipsirea acestuia de cota ce i se cuvine din imobilul al cărui proprietar a fost şi atribuirea acestei cote reclamantei, intenţia legiuitorului prin norma cuprinsă în textul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/200, fiind cu totul alta, respectiv aceea de a sancţiona pe moştenitorii care au stat în pasivitate şi nu au urmat procedura legală, respectiv nu au formulat notificare în termenul prevăzut de lege.
Interpretarea dată sintagmei „nu au urmat procedura prevăzută la cap III" dată de reclamantă prin motivele de apel, în sensul că aceasta presupune cu necesitate finalizarea procedurii, comoştenitorul obţinând câştig de cauză, depăşeşte intenţia legiuitorului şi reprezintă o veritabilă adăugare la lege, lucru care nu poate fi acceptat.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a constatat că reclamanta poate beneficia doar de ½ din imobilul revendicat.
Nereală este şi susţinerea potrivit căreia H.I. ar fi formulat notificare doar cu privire la construcţie nu şi cu privire la teren, în condiţiile în care, din cuprinsul notificării existente la dosarul instanţei de fond rezultă fără nici un dubiu că H.I. solicitat despăgubirea sa „atât pentru imobilul demolat cât şi pentru suprafaţa de 613 m.p. teren".
Instanţa de fond a avut în vedere la soluţionarea cauzei toate aceste aspecte motiv pentru care nu i se poate imputa încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Cu privire la modalitatea de despăgubire a reclamantei, având în vedere raportul de expertiză C.D. şi completarea acestuia din care rezultă că vechiul amplasament este ocupat iar cel propus în compensare în suprafaţă de 424 m.p. (poligonul albastru 1 .. 10 din schiţele anexă la lucrări) nu este restituibil fiind în mare proporţie ocupat de spaţiu verde şi alee şi aflându-se în imediata apropiere a liceului şi a punctului termic, instanţa de fond a apreciat că restituirea în natură ori atribuirea altui teren în compensare nu este posibilă, reclamanta urmând a beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent constând în despăgubiri atât pentru construcţie cât şi pentru teren, potrivit art. 11 alin. (8) Legea nr. 10/2001.
În apel a fost efectuat un supliment de expertiză în scopul de a se identifica o posibilitate de restituire măcar a unei porţiunii din vechiul amplasament al terenului în litigiu şi a unei porţiuni de teren în compensare, astfel încât solicitarea expresă a reclamantei de a primi în natură teren să poată fi satisfăcută.
Pe schiţa anexă la suplimentul la raportul de expertiză, expertul a identificat poligonul A.B.C.D.E.F. în suprafaţă de 295 m.p., propus spre acordare reclamantei, poligon care include o porţiune din terenul care a aparţinut autoarei reclamantei dar şi o porţiune de teren ce nu a făcut parte din fosta proprietate dar care ar putea fi atribuit în compensare.
Expertul a precizat, însă, lucru evidenţiat şi pe schiţa întocmită, că această suprafaţă de teren de 295 m.p. include şi terenul de sub baraca aparţinând SC C. SRL, teren care, aşa cum rezultă din actele dosarului, este efectiv proprietatea acestei societăţi, astfel încât nu poate face obiectul unei atribuiri către reclamantă.
Astfel, reţine instanţa de apel că, ceea ce ar rămâne din poligonul A.B.C.D.E.F. identificat de expert ca fiind teren ce poate fi atribuit reclamantei este o suprafaţă de teren de dimensiuni mici, având o formă care o face lipsită de utilitate, astfel încât Curtea apreciază că solicitarea apelantei în sensul de a primi în natură terenul în suprafaţă de 295 m.p. mai sus menţionat nu poate fi primită.
Ca atare s-a reţinut că, neexistând o posibilitate reală de despăgubire a reclamantei prin atribuirea de teren din vechea proprietate în natură sau prin atribuirea de teren în compensare, acordarea de despăgubiri prin echivalent în condiţiile legii speciale rămâne singura soluţie acceptabilă în cauză, criticile reclamantei cu privire la hotărârea instanţei de fond fiind şi sub acest aspect neîntemeiate.
S-a mai reţinut că este nefondată susţinerea potrivit căreia hotărârea atacată nu a fost motivată, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile art. 261 C. proc. civ., din considerentele sentinţei primei instanţe rezultând temeiurile de fapt şi de drept pentru care instanţa nu a acordat reclamantei teren în natură sau în compensare, respectiv pentru că vechiul amplasament este ocupat iar cel propus în compensare în suprafaţă de 424 m.p. (poligonul albastru 1 .. 10 din schiţele anexă la lucrări) este în mare proporţie ocupat de spaţiu verde şi alee, aflându-se în imediata apropiere a liceului şi a punctului termic.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta K.V.O. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea hotărârii sub următoarele aspecte:
Astfel, recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (4), art. 1, 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001 şi art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.
Cu privire la încălcarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 s-a susţinut că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care s-a stabilit dreptul ei doar asupra cotei de ½ parte câtă vreme în cauză nu s-a făcut dovada decât că la 6 februarie 2002, H.I. a depus notificare pentru acelaşi teren, fără a exista şi dovada continuării acestei proceduri.
Din această perspectivă se susţine că instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., întrucât nu a stăruit prin toate mijloacele legale asupra problemelor de drept pentru a preveni orice greşeală, aplicând norma juridică prevăzută de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 fără a fi îndeplinite condiţiile de aplicabilitate ale acestui text de lege.
S-a mai învederat că din schiţa anexă la raportul de expertiză efectuat de C.D. rezultă că cca. 300 m.p. din terenul a cărui restituire a fost solicitată era perfect restituibilă, în natură, avându-se în vedere că cca. 200 m.p. sunt liberi iar pe cca. 100 m.p. se află o baracă demontabilă, vândută unei societăţi comerciale.
Se mai susţine că dacă s-ar fi respectat dispoziţiile legale se impunea să primească cca. 400 m.p. teren.
În aceeaşi idee se mai arată că este nereal că SC C. SRL ar fi proprietara terenului, întrucât nu există nici un act în acest sens, dar baraca este proprietatea acesteia, terenul aferent barăcii fiind în domeniul public al Primăriei.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarel.
În condiţiile în care există pentru acelaşi imobil şi notificarea lui H.I., nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de capitolul III, profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.
Împrejurarea că încă nu a fost soluţionată notificarea depusă pentru acelaşi imobil şi de către H.I., nu poate fi de natură a impune aplicabilitatea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care textul legal vizează o situaţie aparte, aceea în care „ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite nu au depus notificare.
Or, câtă vreme a fost urmată procedura Legii nr. 10/2001 şi de către H.I. prin depunerea unei notificări ce vizează măsuri reparatorii pentru acelaşi imobil, susţinerile recurentei sunt nefondate.
În ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., susţinerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme instanţa de apel şi de fond a analizat raporturile juridice dintre părţi prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2), art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 dispunându-se şi efectuarea unei expertize de identificare a imobilului solicitat.
Or, avându-se în vedere raportul de expertiză şi completarea acestuia, din care rezultă că vechiul amplasament este ocupat, şi că cel propus a fi acordat în compensare de424 m.p. nu este susceptibil de restituire în natură, (câtă vreme este ocupat de alee şi de spaţii verzi), măsura reparatorie oportună şi incidentă era doar cea a acordării de despăgubiri, atât pentru construcţie cât şi pentru teren.
Din perspectiva celor expuse, criticile recurentei sunt nefondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei, urmează a se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.V.O. împotriva deciziei nr. 303/ A din 14 decembrie 2010 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1323/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1065/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
