ICCJ. Decizia nr. 1323/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1323/2012
Dosar nr.13632/95/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia civilă la data de 16 noiembrie 2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale, în cuantum de 520.000 lei, pentru suferinţele psihice şi relele tratamente la care a fost supus tatăl său, N.I., cu ocazia deportării pe motive etnice în Transnistria, în perioada 01 iulie 1942-01 septembrie 1944.
Prin sentinţa nr. 14 din 14 ianuarie 2011, Tribunalului Gorj, secţia civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârât şi, în consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind prescrisă.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege şi orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, potrivit art. 3 din acelaşi act normativ.
Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, conform prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Reclamanta a formulat împotriva Statului Român o acţiune în pretenţii, solicitând despăgubiri băneşti pentru acoperirea unui prejudiciu de natura morală, acţiune întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., norme de drept comun care reglementează regulile ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
Având în vedere că dreptul pretins este de creanţă, deci unul patrimonial, dar şi dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă cuprinse în acest act normativ, respectiv cele ale art. 1, 3, 8, 13, 16 şi 19.
S-a apreciat astfel, că până la instaurarea regimului democratic din anul 1990, cursul prescripţiei a fost suspendat, în sensul art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, suspendarea operând şi după acest moment, până cel mai târziu la intrarea în vigoare a OG nr. 105 din 30 august 1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000. Cum de la acest moment curge termenul de prescripţie de 3 ani, în raport de data introducerii acţiunii, respectiv anul 2010, dreptul reclamantei la acţiune este prescris.
Prin Decizia nr. 149 din 08 martie 2011, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei susmenţionate.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Prima critică adusă de apelantă priveşte greşita calificare a dreptului pretins prin acţiune ca fiind unul patrimonial. Apelanta este în evidentă eroare, făcând o confuzie între dreptul dedus judecăţii şi ceea ce a generat naşterea dreptului respectiv.
Astfel, drepturile subiectelor de drept civil sunt susceptibile de clasificare în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, adică pot fi evaluate în bani, fac parte din patrimoniul persoanei, în timp ce drepturile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică.
Acţiunea civilă are ca obiect protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiţiei este obligatorie. Obiectul acţiunii se concretizează prin mijlocul procesual folosit, obiectul cererii de chemare în judecată constituindu-l pretenţia concretă a reclamantului.
În raport de natura şi obiectul dreptului exercitat, pot fi distinse acţiuni nepatrimoniale, care corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, drepturi fără conţinut economic, şi acţiuni patrimoniale, care au un conţinut economic.
Acţiunea prin care se solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani este o acţiune cu caracter patrimonial, pentru că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este evaluabil în bani. A susţine că acţiunea de faţă nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăşi a dreptului pe care se fundamentează acţiunea, drept care este personal şi cu conţinut economic.
Daunele morale solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu de ordin moral, conţinutul economic al prejudiciului fiind greu de cuantificat, însă el se transpune într-un drept patrimonial, adică într-o sumă de bani.
Din acest motiv, acţiunile prin care se solicită acoperirea prejudiciilor morale sunt supuse prescripţiei extinctive, dreptul solicitat fiind unul de creanţă.
Temeiul de drept al acţiunii, invocat de reclamantă şi analizat de instanţă, îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C. civ., tocmai pentru că acţiunea ilicită care a determinat naşterea prejudiciului a avut loc anterior anului 1945, actele normative speciale dispunând cu privire la drepturile persoanelor persecutate de regimul politic anterior, începând cu data de 6 martie 1945. În atare condiţii, tribunalul s-a raportat la prevederile Legii nr. 189/2000 doar pentru a arăta că se poate considera că dreptul la acţiune s-a născut cel mai târziu după intrarea în vigoare a aceste legi, însă acţiunea a fost analizată potrivit dispoziţiilor de drept comun.
Pentru daunele morale suferite de victimele deportării pe motive etnice, în perioada 06 septembrie 1940-06 martie 1945, statul a acordat compensaţii în echitate, prin Legea nr. 189/2000, în pct. 3 al acestei legi stabilindu-se persoanele îndreptăţite la astfel de compensaţii, precum şi drepturile de care acestea dispun sub aspectul unei indemnizaţii lunare băneşti, dar şi al unor drepturi personale, cu conţinut economic, aşa cum sunt enumerate în art. 5 din lege.
Dreptul de a promova o acţiune de drept comun, care pune în discuţie angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie exercitat în termen de 3 ani de la data când cel ce se pretinde păgubit a cunoscut atât existenţa prejudiciului, cât şi pe cel care a săvârşit fapta ilicită.
Reclamanta a cunoscut că autorul său a fost deportat în lagărul din Transnistria până în anul 1944, însă până în anul 1990 era imposibil a se solicita ca statul să răspundă patrimonial pentru crearea unui prejudiciu persoanelor faţă de care s-a luat măsura deportării pe motive etnice, operând suspendarea cursului prescripţiei extinctive, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, datorită existenţei unui caz de forţă majoră care a împiedicat pe titularul dreptului să ceară valorificarea acestuia.
Tribunalul a apreciat că suspendarea a durat până la apariţia Ordonanţei nr. 105 din 30 august 1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice, după care se putea solicita acordarea unor drepturi prevăzute de actul normativ respectiv şi chiar a unor daune morale, în virtutea dreptului de acces la instanţă.
Instanţa de apel nu poate să îngreuneze situaţia apelantei în propria cale de atac şi să reţină o dată anterioară celei stabilite de tribunal ca dată de pornire a termenului de prescripţie, aşadar se va considera că la data când s-a reglementat prin lege posibilitatea de a beneficia de drepturile acordate persoanelor deportate, cel mai târziu în 2000, reclamanta putea solicita şi obligarea pârâtului la plata de daune morale, întrucât nu mai exista niciun impediment pentru promovarea acţiunii.
În concluzie, în mod corect instanţa de fond a constatat că acţiunea formulată este prescrisă în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea promovată având un caracter patrimonial, prin care se solicită protejarea unui drept de creanţă pretins împotriva statului.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a formulat următoarele critici:
- instanţele nu au reţinut că drepturile acordate în conformitate cu prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 sunt total distincte de drepturile pretinse pe calea acţiunii civile privind plata daunelor, iar acordarea lor nu poate avea nici un fel de efecte asupra daunelor morale solicitate în temeiul art. 998 – 999 C. civ.;
- instanţele nu au analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada 1942 – 1944, prin raportare la garanţiile oferite prin prisma dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;
- instanţele au admis, în mod greşit, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât drepturile şi libertăţile fundamentale încălcate de stat sunt drepturi nepatrimoniale imprescriptibile extinctiv;
- instanţele au reţinut incorect faptul că daunele morale solicitate sunt de natură patrimonială, ignorând că pentru a fi patrimoniale creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- instanţele au apreciat, în mod eronat, că reclamanta nu are posibilitatea să uzeze de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., întrucât sunt edictate norme cu caracter special, în ceea ce priveşte drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940. OG nr. 105/1999, care a completat Decretul-lege nr. 118/1990, nu a reglementat posibilitatea ca persoanele care cad sub incidenţa acestui act normativ să beneficieze de daune morale pentru prejudiciul moral suferit, caz în care nu există un conflict între norma cu caracter general, constând în dispoziţiile art. 998-999 C. civ., şi norma specială, respectiv dispoziţiile OG nr. 105/1999 şi Decretului-lege nr. 118/1990, şi nu este aplicabil principiul de drept potrivit căruia norma specială derogă de la cea generală.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, instanţele anterioare nu i-au negat dreptul de a uza de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., pe motiv că sunt edictate norme cu caracter special în ceea ce priveşte drepturile cuvenite persoanelor deportate din motive etnice cu începere din anul 1940, respectiv OG nr. 105/1999, care a completat Decretul-lege nr. 118/1990.
Dimpotrivă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au analizat acţiunea reclamantei în raport de temeiul juridic invocat de aceasta, şi anume art. 998-999 C. civ., stabilind însă că dreptul valorificat prin această acţiune, fiind un drept patrimonial, este supus prescripţiei extinctive reglementate de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este corect.
După cum judicios s-a reţinut şi în considerentele deciziei recurate, recurenta face o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept.
Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă.
Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Sunt personal nepatrimoniale drepturile care privesc existenţa şi integritatea persoanei, drepturile care privesc identificarea persoanei şi drepturile decurgând din creaţia intelectuală.
În speţă, reclamanta a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri băneşti, astfel că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie este un drept de creanţă evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.
Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii. Dreptul la despăgubiri băneşti este un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Prin urmare, criticile recurentei privind greşita calificare a naturii dreptului pretins prin acţiune sunt nefondate.
Cât priveşte susţinerile recurentei referitoare la caracterul cert, lichid şi exigibil al unei creanţe, acestea nu au nicio relevanţă în aprecierea naturii dreptului dedus judecăţii, ca drept patrimonial sau nepatrimonial. Caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei interesează sub aspectul posibilităţii de efectuare a executării silite, sens în care art. 379 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă."
Aşa cum s-a arătat deja, dreptul de creanţă valorificat de reclamantă în prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripţiei extinctive.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi decret, „Termenul de prescripţie este de 3 ani (…)".Pe de altă parte, potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.", iar potrivit art. 13 lit. a) din acelaşi decret, „Cursul prescripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere."
Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat de reclamantă în prezenta cauză şi la dispoziţiile privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii ca prescrisă, criticile formulate pe acest aspect nefiind fondate.
Din moment ce reclamanta a cunoscut că autorul său a fost deportat de regimul politic trecut în lagărul din Transnistria, în perioada 1942-1944, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită autorului său prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Regimul politic dictatorial care a subzistat în ţara noastră până la revoluţia din decembrie 1989 se constituie însă într-un caz de forţă majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, pe autorul reclamantei şi, după decesul acestuia (intervenit în ianuarie 1988), pe reclamantă să promoveze acţiune în justiţie împotriva statului, pentru valorificarea dreptului la repararea pagubei pricinuite prin deportarea pe motive etnice. Ca atare, în perioada 1944-1990 cursul prescripţiei a fost suspendat, operând cauza de suspendare prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Mai mult decât atât, instanţele anterioare au reţinut în favoarea reclamantei suspendarea cursului prescripţiei şi după instaurarea regimului democratic din anul 1990, respectiv până la apariţia OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că întrucât prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, până la apariţia lui reclamanta nu a putut, în mod obiectiv, să prefigureze posibilitatea de a acţiona în justiţie pentru a obţine repararea prejudiciului moral încercat de autorul său prin deportarea din motive etnice, în perioada 1942-1944.
Trimiterea făcută de instanţe la OG nr. 105/1999 nu s-a făcut, aşadar, pentru a justifica înlăturarea dreptului reclamantei la acţiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun, cum greşit se pretinde prin motivele de recurs, ci pentru a justifica suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiunea de drept comun şi după instaurarea regimului democratic din anul 1990, ceea ce îi profită reclamantei.
Fiind recunoscută suspendarea cursului prescripţiei extinctive în perioada 1944-2000, termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil în cauză, a început să curgă în anul 2000 şi s-a împlinit în anul 2003. Or, reclamanta a formulat acţiunea la data de 16 noiembrie 2010, deci după împlinirea termenului legal de prescripţie, aşa încât în mod corect, în cauză, s-a constatat prescris dreptul material la acţiune.
Nu sunt fondate nici criticile prin care se impută instanţelor anterioare că nu au analizat caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada 1942-1944, întrucât o asemenea analiză, ce ţine de fondul cauzei, nu mai era posibilă cât timp s-a reţinut prescripţia dreptului la acţiune. Prescripţia extinctivă din dreptul civil are ca efect stingerea dreptului la acţiune, în sens material, neexercitat în termenul de prescripţie, împiedicând astfel analiza pe fond a cauzei.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie de prescripţie extinctivă, raportat la natura patrimonială a dreptului dedus judecăţii.
Nefiind aşadar întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei apare ca nefondat şi va fi respins în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.M. împotriva deciziei nr. 149 din 8 martie 2011 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1385/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1061/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
