ICCJ. Decizia nr. 1034/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1034/2012
Dosar nr. 1910/3/2009
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2009 la Tribunalul Bucureşti, reclamantul N.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat să fie obligat la plata de daune materiale în sumă de 200.000 dolari SUA şi daune morale în cuantum de 500.000 dolari SUA, la cursul B.N.R. la data executării, în drept fiind invocate prevederile art. 504, 506 C. proc. pen.
În motivarea cererii s-a arătat că prin Sentinţa penală nr. 472 din 08 iulie 1982 pronunţată de Judecătoria sector 6 şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1586 din 28 septembrie 1982 dată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, N.L. a fost condamnat la o pedeapsa privativă de libertate de 3 ani ca urmare a săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., pedeapsă din care a executat 9 luni închisoare, însă prin Decizia penală nr. 571 din 21 mai 1990 a Curţii Supreme de Justiţie, în urma admiterii unui recurs extraordinar, au fost casate cele doua hotărâri judecătoreşti şi s-a dispus achitarea numitului N.L. pentru infracţiunea de agitaţie publică reţinută anterior în sarcina sa şi prevăzută de art. 323 alin. (1) C. pen., reclamantul, luând cunoştinţă de această decizie de achitare în luna august 2000, cu ocazia venirii în ţară.
Reclamantul a arătat că arestarea şi inculparea sa pe nedrept i-au produs multiple suferinţe pe plan moral, social şi profesional, astfel că i-au fost lezate demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ce sunt ocrotite de lege, în speţă impunându-se acordarea de daune globale întrucât prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material.
Prin cererea ce a fost înregistrată la data de 26 octombrie 2009 de Tribunalul Bucureşti, în cadrul Dosarului nr. 42187/3/2009, reclamantul N.L. a solicitat ca pârâtul Statul Român prin Ministerul de Finanţe să fie obligat la plata de daune materiale în sumă de 100.000 dolari SUA şi daune morale în valoare de 300.000 dolari SUA, la cursul B.N.R. de la data efectuării plaţii, în drept fiind invocate prevederile Legii nr. 221/2009.
Prin încheierea de şedinţă din data de 18 ianuarie 2010, tribunalul a dispus în baza art. 164 C. proc. civ., conexarea celor doua cauze deduse judecaţii.
Prin Sentinţa civilă nr. 882 din 26 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-au admis în parte, cererile conexe formulate de reclamantul N.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 dolari SUA echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune materiale şi morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat politic pentru săvârşirea infracţiunii de agitaţie publică, prevăzuta de art. 323 alin. (1) C. pen., din totalul pedepsei de 3 ani închisoare ce i-a fost aplicată prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, şi a executat 9 luni în regim de detenţie după care a fost eliberat la data de 11 ianuarie 1983 când a fost graţiat.
Prin Decizia penală nr. 571/1999 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie s-a dispus achitarea condamnatului N.L. pentru infracţiunea de agitaţie publică incriminată de dispoziţiile art. 323 alin. (1) C. pen.
Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 323 alin. (1) C. pen., astfel ca nu mai trebuie contestat caracterul politic al condamnării, întrucât este vorba de una din faptele prevăzute şi enumerate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Potrivit art. 5 din lege s-a statuat că - orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum şi după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Tribunalul a reţinut faptul că este evident că această arestare şi respectiv condamnare prin hotărâre penală pronunţată în regimul anterior au fost de natură să-i cauzeze reclamantului suferinţe pe plan moral, social şi profesional, fiindu-i lezate demnitatea, onoarea şi libertatea, împrejurări care impun repararea prejudiciului moral prin acordarea unor compensaţii băneşti cu caracter aproximativ, întrucât repararea integrală a acestui prejudiciu nu este posibilă.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, s-a arătat că instanţa a apreciat în mod greşit cuantumul daunelor morale faţă de dispoziţiile art. 5 din Legea 221/2009, dar şi de modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010, care limitează cuantumul despăgubirilor la suma de 10.000 euro.
De asemenea, apelantul a considerat că obligarea la despăgubiri a Statului Român, într-un cuantum maxim, pentru perioada condamnării cu caracter politic luată împotriva reclamantului, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acesteia.
Apelantul a mai arătat că instanţa a acordat în mod greşit daune materiale, în dispozitiv arătându-se că se acorda suma de 30.000 euro, reprezentând daune materiale şi morale, nefiind precizat cuantumul defalcat al acestora. Mai mult, în cuprinsul hotărârii nu se arată pe ce probe şi pe ce considerente se bazează acordarea acestora.
Prin apelul declarat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat în primul rând soluţia de acordare de despăgubiri sub aspectul cuantumului acestora.
Apelantul a mai arătat că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că nu mai trebuie constatat caracterul politic al condamnării, deoarece temeiul de drept invocat, face într-adevăr trimitere la art. 323 C. pen., dar este vorba de C. pen. din 1936, republicat în anul 1948, iar din actele dosarului rezultă că intimatul a fost condamnat în anul 1982 când era în vigoare C. pen., republicat în anul 1973. În consecinţă, instanţa trebuia să analizeze în baza unui probatoriu concludent în ce măsură infracţiunea pentru care a fost condamnat intimatul are natura unei condamnări cu caracter politic, pentru a se putea discuta ulterior incidenţa art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Chiar dacă s-ar fi făcut dovada că în speţă a fost vorba de o condamnare politică, iar reclamantul ar fi fost îndreptăţit să beneficieze de prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, apelantul pârât a arătat că instanţa de fond nu se circumscrie acestor dispoziţii acordând o sumă globală cu titlu de daune morale şi materiale.
Din cererea de chemare în judecată dar şi probatoriul administrat în cauză nu rezultă că intimatul-reclamant ar fi solicitat şi probat că prin hotărârea penală de condamnare i-ar fi fost confiscate şi anumite bunuri pentru a beneficia de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că din acest punct de vedere, acordarea daunelor materiale apare ca neîntemeiată.
Este adevărat că dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. prevăd că repararea prejudiciului se face atât din punct de vedere material cât şi moral, însă cauza a fost analizată de instanţa de judecată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, dispoziţii ce au un caracter special şi sunt limitative în ceea ce priveşte repararea prejudiciului.
Chiar dacă s-a dispus conexarea celor două cereri formulate de reclamant, una întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi una pe prevederile Legii nr. 221/2009 nu înseamnă că instanţa de judecată nu avea obligaţia de a pune în discuţie clarificarea temeiului juridic sub imperiul căruia să se judece cauza, întrucât potrivit principiului disponibilităţii intimatul este cel care stabileşte limitele în care să se judece cererea sa, instanţa având posibilitatea de a recalifica acţiunea sub aspectul temeiului de drept numai în anumite cazuri.
Mai mult motivarea instanţei este extrem de lapidară şi nu oferă părţilor posibilitatea de a cunoaşte motivele care i-au format convingerea şi care au condus la admiterea acţiunii. De altfel, în privinţa daunelor materiale instanţa de fond nu-şi motivează sentinţa şi nu prezintă considerentele pentru care cererea de acordare a acestora ar fi întemeiată.
Cu privire la cuantificarea daunelor morale, apelantul a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (cauzele Gaga, Tarău, Vitan, Crăciun, Petrea împotriva României, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat sume simbolice cu titlu de daune morale.
La data de 08 februarie 2011, apelantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a depus la dosar note scrise, arătând că în contextul publicării celor trei decizii care au vizat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art II din O.U.G. nr. 62/2010 şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 221/2009, considerentele acestor decizii se impun cu prioritate. Întrucât în prezent, în urma declarării neconstituţionalităţii textelor legale enunţate, nu mai există un temei pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale, Statul Român nu mai datorează despăgubiri cu titlu de daune morale în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 163 A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că Tribunalul a analizat pretenţiile formulate de reclamant doar din perspectiva Legii nr. 221/2009, fără a examina şi temeiul juridic invocat prin cererea conexă, art. 504 - 506 C. proc. civ.
Curtea de Apel a apreciat că prima instanţă a acordat global o sumă reprezentând daune morale şi materiale, fără a preciza cât reprezintă fiecare dintre acestea, iar în ceea ce priveşte daunele materiale, care este temeiul juridic avut în vedere şi în ce constau acestea, considerentele hotărârii făcând referire numai la justificarea daunelor morale.
A reţinut că potrivit Legii nr. 221/2009, acordarea de despăgubiri materiale este posibilă doar în condiţiile art. 5 lit. b) şi anume „pentru echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001";, or, o asemenea solicitare nu a făcut obiectul judecăţii.
A statuat că soluţia primei instanţe cu privire la acordarea de daune morale în temeiul Legii nr. 221/2009 nu poate fi menţinută, având în vedere că, în urma declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, nici pentru condamnări politice, nici pentru măsuri administrative cu caracter politic.
Făcând o analiză complexă a textelor legale incidente în cauză, Curtea de Apel a arătat că lit. a) din art. 5, care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii, nu mai există, deoarece textul legal s-a declarat neconstituţional.
Sub acest aspect Curtea a constatat că, din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situaţia în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă şi situaţia în care o lege sau o dispoziţie legală este declarată neconstituţională iar legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a aduce legea sau dispoziţia legală în acord cu Constituţia.
La soluţionarea unui proces în care nu s-a pronunţat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituţionale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă şi nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituţională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt şi situaţiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziţia din legea ulterioară se aplică şi efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esenţa ei un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi.
Concluzionând, a arătat că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecăţii în curs are caracterul unei fapte în desfăşurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă"; (forma legii după data de la care decizia de neconstituţionalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Prin urmare, având în vedere că actualul cadru legal nu mai permite acordarea despăgubirilor morale, în condiţiile fostei litere a de la art. 5 alin. (1), Curtea a constatat că pretenţiile reclamantului de acordare de despăgubiri morale în temeiul Legii nr. 221/2001 nu pot fi primite, criticile din apel fiind întemeiate.
A mai reţinut că o asemenea soluţie nu încalcă dispoziţiile art. 20 din Constituţie care impun necesitatea interpretării normelor interne în concordanţă cu reglementările internaţionale, deoarece acestea sunt aplicabile doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenţie. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituţională ea nu mai există şi prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale.
Actuala ordine constituţională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituţională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat. Raţionamentele ce stau la baza hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă şi din Hotărârea Curţii Europene pentru Drepturile Omului pronunţată în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situaţiilor, aprecierile Curţii Europene din hotărârea menţionată, sunt valabile în speţa de faţă şi au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluţiei asupra căreia s-a oprit instanţa. Decizia de admisibilitate pronunţată de Curtea Europeană în speţa arătată, acordă o importanţă deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituţională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părţile proceselor aflate pe rolul instanţelor, sunt rezultatul funcţionării normale a mecanismelor pentru controlul constituţionalităţii în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obţine, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificaţia unei speranţe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Instanţa de apel a apreciat, în raport de considerentele expuse, care au vizat nelegalitatea hotărârii pronunţate în raport cu cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2001, că se impune concluzia schimbării sentinţei apelate, faţă de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.
Însă, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată şi pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen., iar prima instanţă nu a analizat cererea şi prin prisma acestor dispoziţii legale, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cererii sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care impun desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În consecinţă, întrucât aceeaşi sentinţă nu poate fi desfiinţată în parte şi schimbată în cealaltă parte, în temeiul dispoziţiilor legale evocate, s-au admis apelurile, s-a desfiinţat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, cu menţiunea ca rejudecarea va viza examinarea acţiunii numai din perspectiva dispoziţiilor art. 504 - 506 C. proc. civ., invocate de reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., arată că instanţa de apel a selectat doar unul dintre motivele de apel invocate de pârât, cel prin care acesta a criticat Sentinţa civilă nr. 882 din 26 mai 2010 a Tribunalului Bucureşti prin care a fost obligat la plata sumei de 30.000 dolari SUA echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune materiale şi morale, în raport de dispoziţiile Legii nr. 221/2009, fără a reţine în considerentele sale că un al doilea motiv de apel a fost şi acela prin care a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la admiterea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării invocate de reclamant.
Deşi instanţa de fond a reţinut că nu mai trebuie constatat caracterul politic al acestei condamnări, întrucât este vorba de una din faptele prevăzute şi enumerate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, fiind admise în parte cererile conexe formulate de reclamant, în mod nejustificat, instanţa de apel a omis să analizeze şi acest motiv de apel.
Prin urmare, caracterul politic al condamnării reclamantului dispusă în temeiul art. 323 alin. (1) C. pen. nu a mai fost analizat de instanţa de apel, fără a cunoaşte motivele acestei omisiuni.
Susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii, considerând că prin soluţia dată de instanţa de apel se tinde la o disjungere a prezentei cauze, deşi nu sunt indicate acele motive care au determinat-o să aprecieze că deşi conexate, cererile reclamantului se impuneau a fi tratate în mod distinct în cadrul aceluiaşi dosar.
Susţine că, dacă reclamantul ar fi urmărit ca cererile sale de chemare în judecată conexate să fie analizate de instanţa de judecată din perspectiva dispoziţiilor art. 504 - 505 C. proc. pen., pe cale de consecinţă, avea posibilitatea de a formula critici prin calea de atac a apelului atât faţă de măsura conexării dispusă din oficiu de către instanţă, cât şi faţă de hotărârea pronunţată, însă reclamantul nu a apelat hotărârea instanţei de fond.
În consecinţă, apreciază că instanţa de apel a depăşit limitele cererilor cu care a fost învestită, întrucât nici apelantul Ministerul Public şi nici apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu au solicitat prin motivele de apel casarea hotărârii, spre a fi rejudecată cauza în raport de dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. civ.
Or, potrivit principiului disponibilităţii, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului, precum şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept. Instanţa de judecată nu poate acţiona din oficiu decât cu respectarea limitelor acestui principiu.
Pe de altă parte, limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la obiect şi la părţi sunt fixate de către reclamant. Din cele două cereri conexe, se poate observa că pretenţia concretă dedusă judecăţii este aceeaşi - obligarea aceluiaşi pârât, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata de daune materiale şi daune morale, fiind invocate aceleaşi împrejurări de fapt, cu aceeaşi motivare.
Consideră că schimbarea calificării juridice pe care reclamantul a dat-o cererii sale a fost interpretată de instanţa de apel exclusiv ca urmare a constatării faptului că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 după pronunţarea Deciziei nr. 1358/2010 de către Curtea Constituţională nu mai pot constitui un temei juridic pentru acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale reclamantului, iar nu ca urmare a criticilor reclamantului faţă de dispoziţiile Sentinţei civile nr. 882 din 26 mai 2010.
Ca efect al principiului disponibilităţii este faptul că dreptul de a ataca sau nu o hotărâre prin intermediul căilor legale de atac, în speţă, a apelului, aparţine părţilor, însă, în egală măsură, oricare dintre părţi poate să achieseze la hotărârea pronunţată şi pe cale de consecinţă, să renunţe tacit la calea de atac, astfel cum a procedat reclamantul în cauza de faţă.
Tot ca expresie a principiului disponibilităţii, oricare dintre părţi poate să critice hotărârea în întregime, cu privire la soluţia dată tuturor capetelor de cerere sau poate să-şi limiteze criticile la anumite aspecte, caz în care, în temeiul uneia dintre limitările efectului devolutiv al apelului - tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căruia se va judeca doar atât cât s-a cerut, instanţa de apel trebuia să cerceteze legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate numai în raport de criticile formulate de către apelanţi.
2. Cu privire la pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, prin încălcarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) şi art. 295 alin. (1) C. proc civ., întrucât părţile-apelante din prezenta cauză - Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti nu au formulat critici privind necercetarea cauzei din perspectiva dispoziţiilor art. 504 - 505 C. proc. pen.
Susţine că, în lipsa unor critici cu privire la cele constatate de instanţa de apel în ultimul paragraf al hotărârii criticate, singurele considerente pe care s-a sprijinit soluţia pronunţată, se impunea a se da eficienţă dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza întâi C. proc. civ. nefiind în situaţia ca vreuna dintre părţi să solicite luarea măsurii de trimitere spre rejudecare prin cererea de apel sau să fie invocată nelegala citare a părţilor.
Solicită, în principal, casarea hotărârii pronunţate de instanţa de apel, cu trimitere spre rejudecare a apelului la aceeaşi instanţă, iar în subsidiar, modificarea în tot a hotărârii recurate şi pe cale de consecinţă, rejudecând cauza, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, privind încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la soluţia de desfiinţare cu trimitere dispusă de instanţa de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Acţiunea introductivă de instanţă, înregistrată la data de 16 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. şi a avut drept petit obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri, în cuantum de 200.000 dolari SUA (daune materiale) şi 500.000 dolari SUA (daune morale), ca urmare a condamnării dispuse prin Sentinţa penală nr. 472 din 08 iulie 1982, pronunţată de Judecătoria sectorului 6, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 323 alin. (1) C. pen., sentinţă casată în urma admiterii recursului extraordinar declarat de Procurorul General, prin Decizia penală nr. 571/1990 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care s-a dispus achitarea reclamantului N.L.
Prin cererea conexă înregistrată la data de 26 octombrie 2009, care vizează aceeaşi situaţie de fapt, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de despăgubiri, în cuantum de 100.000 dolari SUA (daune materiale) şi 300.000 dolari SUA (daune morale).
Instanţa de fond a admis în parte cererile conexe şi a obligat pârâtul la plata sumei de 30.000 dolari SUA, cu titlu de daune materiale şi morale, analizând pretenţiile formulate de reclamant doar din perspectiva Legii nr. 221/2009, fără a examina şi temeiul juridic invocat prin cererea conexă, art. 504 - 506 C. proc. pen.
Instanţa de fond nu numai că a omis să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate prin cererea introductivă, astfel cum au fost individualizate şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, dar a acordat global o sumă reprezentând daune morale şi materiale, fără a preciza cât reprezintă fiecare dintre acestea, iar în ce priveşte daunele materiale, care este temeiul juridic avut în vedere şi în ce constau acestea, considerentele hotărârii făcând referire numai la justificarea daunelor morale.
Dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se referă în mod expres la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept care ";au format convingerea instanţei"; precum şi a celor ";pentru care s-au înlăturat cererile părţilor";, instanţa având astfel obligaţia de a face referire în motivare la toate capetele de cerere formulate şi la considerentele pentru care s-au respins unele cereri. Cu alte cuvinte, instanţa trebuia să se pronunţe cu privire la toate capetele de cerere care au constituit obiectul acţiunii precum şi asupra tuturor mijloacelor care au stat la temelia pretenţiilor ridicate de părţi.
În lipsa elementelor menţionate, buna administrare a justiţiei este obstrucţionată, iar controlul judiciar nu se poate exercita. Având în vedere aceste argumente, precum şi faptul că instanţa de apel nu putea soluţiona pretenţiile întemeiate pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. invocate de reclamant, fără a încălca principiul dublului grad de jurisdicţie, în mod corect sentinţa a fost desfiinţată, iar cauza trimisă spre rejudecare.
Instanţa de apel a analizat daunele morale din prisma incidenţei Deciziei nr. 1358/2010 pronunţată de Curtea Constituţională, invocată la data de 08 februarie 2011 de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin notele scrise, şi a concluzionat în mod corect că în speţă se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituţionalităţii, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului, iar dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care au constituit temei de drept al cererii conexe, nu mai produc efecte juridice la momentul soluţionării apelului.
Cum acţiunea iniţială a reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţii de drept comun, iar, ulterior acţiunea conexă, pe dispoziţiile legii speciale, nu se poate reţine critica potrivit căreia decizia a fost pronunţată cu depăşirea limitelor judecăţii în apel prin faptul că reclamantul nu a apelat hotărârea instanţei de fond, contrar prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă";.
În acelaşi timp, soluţia instanţei de apel de desfiinţare a sentinţei atacate şi trimitere a cauzei spre rejudecare nu echivalează cu o încălcare a principiului disponibilităţii, astfel cum se susţine, ci, din contră, o expresie a rolului activ al instanţei, care a valorificat principiile contradictorialităţii, al disponibilităţii şi al nelipsirii părţii de un grad de jurisdicţie.
Instanţa de apel a constatat că sentinţa de fond este nelegală doar în raport de dispoziţiile declarate neconstituţionale din Legea nr. 221/2009, ceea ce ar fi condus la o soluţie de schimbare a hotărârii primei instanţe, în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
Însă, pentru a pronunţa o soluţie unitară instanţa de apel în mod corect a desfiinţat cauza şi a trimis-o spre rejudecare pentru ca aceasta să fie analizată şi din prisma dispoziţiilor de drept comun care au constituit temei de drept al demersului judiciar iniţiat la 16 ianuarie 2009, astfel că nu pot fi primite criticile pârâtului referitoare la contradictorialitatea considerentelor ce ar face incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Critica privind omisiunea instanţei de apel de a motiva hotărârea sub aspectul dispoziţiei de constatare a caracterului politic al condamnării, deşi aceasta fusese invocată de apelantul pârât, nu poate fi reţinută dat fiind soluţia de desfiinţare în tot a sentinţei primei instanţe, aceasta urmând a fi avută în vedere drept apărare de fond cu ocazia rejudecării cauzei.
Pentru toate aceste considerente, care vin în complinirea celor reţinute prin decizia atacată, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva Deciziei civile nr. 163 A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1032/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1037/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
