ICCJ. Decizia nr. 1038/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1038/2012
Dosar nr. 792/115/2010
Şedinţa publică din 17 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 04 martie 2010, reclamanţii M.V., G.G. şi M.B. au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, să se constate că împotriva bunicilor lor s-a luat măsura administrativă a strămutării şi stabilirii domiciliului obligatoriu în localitatea Feteştii Noi - Feteşti în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 şi să fie obligat pârâtul să le plătească suma de câte 2.000.000 euro despăgubiri morale pentru fiecare dintre reclamanţi, respectiv 6.000.000 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
La termenul de judecată din 12 mai 2010, reclamanţii şi-au precizat cererea în sensul că solicită numai obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să le plătească suma de 6.000.000 euro despăgubiri morale, renunţând la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
Prin Sentinţa civilă nr. 823 din 12 mai 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamanţilor contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro la data executării. S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Caraş-Severin a reţinut că reclamanţii întrunesc condiţiile prevăzute de dispoziţiilor art. 3 şi art. 5 din Legea nr. 221/2010 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii lor, care au fost privaţi de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Prima instanţă a arătat că reclamanţii sunt moştenitorii numiţilor M.S. şi M.M., decedaţi la 18 octombrie 1981, respectiv la 01 aprilie 1959, în calitate de nepoţi de fiice, aceştia fiind strămutaţi, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Liubcova, judeţul Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi - Feteşti.
Prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, acestora le-a fost ridicată restricţia domiciliară.
Tribunalul a reţinut că prin modul în care s-a făcut ridicarea şi ulterior deplasarea bunicilor reclamanţilor în localitatea unde li s-a impus domiciliul forţat, acestora le-a fost creat un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Condiţiile găsite la domiciliul forţat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic şi psihic.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Instanţa de fond a reţinut că, din interpretarea gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit. a) şi b) (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral şi acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a apreciat că această interpretare este impusă, de asemenea, şi de metoda de interpretare logico-sistematică a art. 5 şi a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.
Prima instanţă a mai reţinut şi că finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, finalitate care a fost avută în vedere şi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, prin care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane, însă din probatoriul administrat nu a rezultat că .bunicii reclamanţilor au beneficiat de altă măsură reparatorie.
În raport de cele constatate, instanţa, ţinând seama de dispoziţiile art. 3, 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, de perioada supusă deportării, 18 iunie 1951 - 20 decembrie 195, a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să plătească acestora contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro la data executării.
În baza art. 246 C. proc. civ., s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi. Reclamanta a criticat sentinţa din perspectiva cuantumului daunelor acordate, apreciat ca fiind prea redus, iar pârâtul a susţinut, în principal, că beneficiază de dreptul la despăgubiri morale doar persoanele condamnate politic şi nu cele deportate în Siberia sau în Bărăgan, iar în subsidiar, a criticat sentinţa sub aspectul întinderii daunelor, considerat ca fiind exagerat de mare în raport cu situaţia invocată, reprezentând o îmbogăţire fără just temei.
Ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei în apel, a intervenit Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, aspect ce a fost pus în discuţia părţilor.
Prin Decizia civilă nr. 308/A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-au respins apelurile declarate de reclamanţii M.V., G.G. şi M.B., s-a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii în întregime a acţiunii civile. S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Critica reclamanţilor referitoare la cuantumul sumei acordate a fost înlăturată, cu motivarea că, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, nu mai există temeiul juridic de acordare a daunelor morale potrivit reglementării speciale.
Referitor la apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că deşi acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale, acesta este în concordanţă cu declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârii judecătoreşti, întemeiată pe această dispoziţie legală. În speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către prima instanţă.
Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată susţinerea că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta ar fi avut un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, normă ce a fost declarată neconstituţională.
Curtea de Apel a mai reţinut că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în cauză dreptul pretins judecăţii este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanţii M.V., G.G. şi M.B., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivelor de recurs, pe care nu le-au dezvoltat în mod separat, reclamanţii au arătat că respingerea pretenţiilor este nelegală, deoarece la data sesizării instanţei, acţiunea avea un temei de drept, iar aplicarea deciziei de neconstituţionalitate acestui litigiu, aflat în curs de soluţionare, este de natură să încalce principiul nediscriminării, în condiţiile în care, în speţe similare, acţiunile au fost admise.
Au invocat regula tempus regit actum conform căreia legea în vigoare la data introducerii acţiunii este cea aplicabilă pe tot parcursul derulării procesului, aşa cum se arată în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi principiul neretroactivităţii legii.
Examinând criticile încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Problema de drept care se pune în speţă este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleaiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar creea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în cadrul prezentei cauze nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În consecinţă, se constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, hotărârea din apel fiind pronunţată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei Curţii Constituţionale publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.V., G.G. şi M.B. împotriva Deciziei civile nr. 308/A din 21 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1037/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1041/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
