ICCJ. Decizia nr. 1037/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1037/2012
Dosar nr. 27822/3/2006
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A.V.A.S. a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor interese în sumă de 446.899,08 lei, din care 117.895,08 dobânzi aferente ratelor 6 şi 7 din contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. 937 din 27 iunie 1997, ce urmează a fi recalculate şi 329.004 lei penalităţi întârziere aferente aceloraşi rate; obligarea pârâtei la plata daunelor interese reprezentând prejudiciul cauzat A.V.A.S. ca urmare a desfiinţat contractului de vânzare cumpărare acţiuni; reţinerea de către A.V.A.S. sumelor achitate de cumpărător cu orice titlu în contul contractului vânzare cumpărare acţiuni.
Prin sentinţa comercială nr. 10344 din 08 octombrie 2008 judecătorul din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A.V.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC L. SRL şi a obligat pârâta la plata sumei de 446.899,08 lei cu titlu dobânzi şi penalităţi de întârziere; a respins ca neîntemeiat capătul 2 cerere şi ca lipsit de interes capătul 3 de cerere.
În pronunţarea acestei sentinţe instanţa de fond a reţinut, că în materia răspunderii civile contractuale în raport de art. 969 şi art. 1073 C. civ. creditorul trebuie să dovedească existenţa contractului şi neîndeplinirea obligaţiilor asumate de partea cocontractantă, fiind reţinută culpa societăţii pârâte în neîndeplinirea propriilor obligaţii, constând în plata la scadenţă ratelor aferente contractului de vânzare cumpărare acţiuni.
Instanţa de fond a apreciat ca neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata prejudiciului cauzat ca urmare a desfiinţării contractului, faţă de concluziile raportului de expertiză care nu a evidenţiat un asemenea prejudiciu.
A fost considerat ca lipsit de interes capătul de cerere referitor la reţinerea sumelor achitate cu orice titlu de pârâta – cumpărătoare, instanţa reţinând că prin formularea unei asemenea cereri reclamanta nu ar obţine nici un folos practic.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că în mod greşit judecătorul fondului a respins capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la suportarea prejudiciului cauzat ca urmare a desfiinţării contractului, invocând prevederile art. 21 din OG nr. 25/2002, potrivit cărora în cazul desfiinţării contractului cumpărătorul este obligat la plata daunelor interese, daune care ar fi putut fi stabilite prin efectuarea unei expertize care să analizeze gestiunea defectuoasă a societăţii comerciale privatizate. în consecinţă, reclamanta a solicitat efectuarea unei noi expertize financiar contabile.
Reclamanta a mai formulat critici şi cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată, constatând în onorariul de expertiză.
În motivarea apelului său, pârâta a arătat că textul de lege invocat de reclamantă în susţinerea cererii introductive este ambiguu, judecătorul fondului obligând-o la plata unor daune, fără a se constata prejudiciul. Or, susţine pârâta era obligatoriu a se constata un prejudiciu pentru a putea fi obligată la plata dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere.
De asemenea, prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea apelului declarat de reclamanta A.V.A.S., apreciind ca fiind legală şi temeinică soluţia pronunţată de judecătorul fondului cu privire la capetele 2 şi 3 din cererea introductivă.
În şedinţa publică din data de 20 mai 2009 a fost respinsă solicitarea apelantei reclamante de efectuare a unei noi expertize financiar contabile, apreciindu-se că nu se impune efectuarea unei noi lucrări de specialitate în raport de concluziile primului raport de expertiză precum şi de împrejurarea că nu s-a putut preciza în ce constă prejudiciul suportat de apelanta reclamantă, neputând fi reţinute susţinerile acesteia în sensul că dacă ar exista prejudiciul acesta s-ar identifica prin raportul de expertiză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia nr. 271 din 10 iunie 2009, a respins ca neîntemeiat apelul pârâtei SC L. SRL şi a admis apelul reclamantei A.V.A.S. BUCUREȘTI, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 467.745 lei reprezentând dobânzi şi penalităţi şi 600 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În fundamentarea acestei decizii instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă, cu privire la apelul pârâtei, legalitatea şi temeinicia sentinţei în raport de criticile formulate iar cu privire la apelul reclamantei au fost reţinute, ca întemeiate, criticile referitoare la limitarea de către instanţa de fond a sumei acordate fără a ţine seama de concluziile raportului de expertiză şi la cele privind neacordarea cheltuielilor de judecată în raport de art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A.V.A.S. Bucureşti, cât şi pârâta SC L. SRL BRAŞOV.
Recurenta – reclamantă A.V.A.S. Bucureşti solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului său în vederea administrării probei cu expertiza contabilă pentru determinarea daunelor interese conform OG nr. 25/2002.
Recurenta – reclamantă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reproşând instanţei de apel interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002 privind unele măsuri de urmărire a executării obligaţiilor asumate prin contractele de privatizare a societăţilor comerciale.
Argumentându-şi această critică recurenta - reclamantă precizează că în aplicarea art. 21 din OG nr. 25/2002 legiuitorul a avut în vedere, pe lângă daunele constând în penalităţi şi dobânzi calculate la rate scadente şi neachitate şi cele constând în eventuale prejudicii cauzate societăţii comerciale privatizate sau A.V.A.S. BUCUREȘTI printr-o administrare defectuoasă, stabilirea şi întinderea daunelor învederate urmând a se face pe baza unei expertize de specialitate.
Recurenta – reclamantă arată că din acest punct de vedere, soluţia instanţei de apel, de respingere a cererii sale de efectuare a unei expertize a fost pronunţată cu încălcarea art. 21 alin. (3) din OG nr. nr. 25/2002.
Precizează recurenta – reclamantă că dreptul său de a-şi proba susţinerile privind determinarea prejudiciului printr-o expertiză contabilă este un drept recunoscut de norma specială pentru determinarea prejudiciilor care pot fi solicitate în cadrul acesteia, solicitarea de efectuare a unei noi expertize fiind legitimă în raport de dispoziţiile legale invocate.
Cu privire la capătul de cerere referitor la reţinerea sumelor achitate cu orice titlu de cumpărător în contul contractului desfiinţat recurenta – reclamantă reiterează instanţei faptul că această solicitare a fost făcută în baza dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din OG nr. 25/2002.
Recurenta – pârâtă îşi subsumează criticile motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reproşând instanţei de apel interpretarea şi aplicarea eronată de către instanţă a art. 3 din actul adiţional din 3 iulie 2000 la contractul de vânzare – cumpărare nr. 937 din 27 iunie 1997 şi a art. 21 din OG nr. 25/2002 pe fondul inexistenţei prejudiciului.
Prin încheierea de şedinţă de la 28 septembrie 2010 Înalta Curte a admis cererea formulată de pârâta SC L. SRL BRAŞOV, de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 2 şi art. 21 din Legea nr. 506/2002 de aprobare a OG nr. 25/2002 iar prin Decizia nr. 1536 din 6 decembrie 2011 Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată.
Înalta Curte examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.
Întrucât ambele recurente critică interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002 – este adevărat, din perspective diferite – este necesar a se stabili cu prioritate conţinutul şi sfera de aplicare a evocatului text legal.
Conform art. 21 : - (1) În cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară Autoritatea va reţine de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalităţi achitate cu orice titlu, până la desfiinţarea acestuia.
(11) în cazul desfiinţării contractului pe cale convenţională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorităţii, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din:
a) sumele reprezentând dobânzile şi penalităţile datorate pentru ratele scadente şi neachitate până la data desfiinţării contractului, precum şi penalităţile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligaţii contractuale;
b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului;
c) sumele prevăzute de HG nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanţilor de către A.P.A.P.S. în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL).
(12) Prevederile alin. (1) şi (l1) se aplică şi proceselor în curs de judecată având ca obiect desfiinţarea contractului, începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe.
(2) Pentru prejudiciile cauzate societăţii de către cumpărător, aceasta poate cere instanţei judecătoreşti daune-interese.
(3) Stabilirea prejudiciilor şi a întinderii daunelor-interese prevăzute la alin. (2), precum şi a celor provocate Autorităţii se va face, la solicitarea societăţii/Autorităţii, pe baza unei expertize întocmite de persoane fizice şi/sau juridice abilitate prin lege pentru astfel de operaţiuni.
(4) Cheltuielile aferente efectuării expertizei prevăzute la alin. (3) vor fi avansate de societate sau, după caz, de Autoritate şi vor fi recuperate de la cumpărător.
Rezultă aşadar, cu evidenţă, din economia art. 21 alin. (2) din OG nr. 25/2002 că numai societatea poate cere de la cumpărător, pe cale judiciară, daune interese pentru prejudiciile suferite.
Or, în speţă, acest tip de daune – interese este solicitat de A.V.A.S.,căruia nu-i sunt însă opozabile evocatele dispoziţii legale, dată fiind calitatea sa de cumpărător.
Faţă de acest raţionament orice discuţie legată de oportunitatea unei noi expertize este lipsită de fundament.
Trebuie remarcat faptul că instanţa de apel, în interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 21 din OG nr. 25/2002 a făcut cuvenita distincţie între cele două categorii de daune – interese ce pot fi solicitate raportându-se corect la conţinutul acestora – tipul de prejudiciu – cât şi la subiecţii, în drept, să le solicite.
Din aceste considerente criticile ambelor recurente referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 21 din OG nr. 25/2002 vor fi respinse ca nefondate.
Critica recurentei – pârâte referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a voinţei părţilor astfel cum aceasta a fost exprimată în art. 3 din actul adiţional datat 3 iulie 2000 la contractul de vânzare-cumpărare nr. 937/1997 nu poate fi examinată în acest stadiu procesual întrucât aceasta nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel.
În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurenta – reclamantă A.V.A.S. BUCUREŞTI şi de pârâta SC L. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 271 din 10 iunie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1072/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 104/2012. Civil → |
|---|
