ICCJ. Decizia nr. 1072/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1072/2012Dosar nr. 2893/85/2010
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa, comercială nr. 1765 C din 30 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, s-a respins excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Sibiu, secţia comercială şi de contencios administrativ fiscal, invocată de pârâta SC L.T. SRL, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC T.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC L.T. SRL, şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 110.521,72 lei cu titlu de contravaloare executări lucrări construcţii, 13.184,31 lei cu titlu de dobândă legală, precum şi cheltuieli de judecată în sumă de 4091 lei.
A fost anulată ca netimbrată cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă-reconvenţional SC L.T. SRL.
În pronunţarea acestei sentinţe tribunalul a reţinut că, din examinarea raporturilor comerciale derulate între părţi, locul plăţii, în cazul pretenţiilor din cererea principală, este la sediul reclamantei, astfel că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 10 pct. 4 raportat la art. 12 C. proc. civ., reclamanta având alegerea instanţei deopotrivă competentă, situaţie în care excepţia lipsei competenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pe fondul acţiunii formulate de reclamantă, prima instanţă, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de recunoaşterea pârâtei a pretenţiilor solicitate de reclamantă, în sumă de 110.521,72, lei prin întâmpinarea depusă la dosar, în temeiul dispoziţiilor art. 46 alin. (2) C. com. şi art. 969-970 şi art. 1073 C. civ. şi în temeiul art. 43 C. com., a găsit întemeiată cererea.
Instanţa de fond nu a dat curs solicitării reclamantei cu privire la operarea compensării, având în vedere că cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional a fost anulată ca netimbrată.
Pe de altă parte, ca să poată opera compensaţia judecătorească, cererea reconvenţională trebuia să fie validă pentru judecată.
Prin Decizia comercială nr. 43 din 13 mai 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială, a respins apelul declarat de pârâta S.C L.T. SRL împotriva sentinţei mai sus menţionate, precum şi cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Raporturile judiciare dintre părţi au îmbrăcat forma unui contract simplificat, reclamanta executând lucrări de construcţii şi furnizând materiale pe care pârâta le-a acceptat şi le-a şi achitat parţial. Reclamanta a emis facturi pe care pârâta nu le-a contestat. Plăţile parţiale au fost făcute de pârâtă în contul reclamantei deschis la BCR - Sucursala Mediaş (fila 34).
Locul plăţii este în Mediaş astfel că Tribunalul Sibiu era competent teritorial să soluţioneze cauza în primă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. proc. civ.
Faţă de cele reţinute curtea de apel a constatat că primul motiv de apel care viza anularea sentinţei atacate este nefondat.
Cu privire la motivul de apel prin care pârâta a contestat recunoaşterea debitului curtea de apel a constatat că, prin întâmpinare (fila 42 din dosarul Tribunalului Sibiu), pârâta a solicitat compensarea datoriilor reciproce.
Compensarea este o operaţiune juridică ce presupune existenţa unor datorii reciproce ale părţilor, datorii certe, lichide şi exigibile.
Pârâta a făcut o recunoaştere implicită a datoriei pe care o are faţă de reclamantă atunci când nu a negat că reclamanta ar fi efectuat lucrări sau ar fi furnizat materialele şi a opus pretenţiilor reclamantei compensarea.
Acţiunea în constatarea compensării are natura unei acţiuni în realizare cu o finalitate bine determinată, aceea a stingerii creanţelor reciproce, cu efect în patrimoniul părţilor, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie (Decizia nr. 3548 din 27 octombrie 2010 pronunţată în dosarul nr. 2023/97/2009).
În aceste condiţii pârâta putea opune compensarea dacă ar fi continuat demersurile pentru soluţionarea în fond a cererii reconvenţionale care avea drept obiect pretenţiile opuse reclamantei.
Cererea reconvenţională nu a fost însă soluţionată în fond, pârâta preferând să accepte anularea acestei cereri drept netimbrată.
Pârâta nici nu a apelat sentinţa atacată în ce priveşte anularea cererii reconvenţionale.
În aceste condiţii a considerat că nu se poate aprecia că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1143 C. civ. pentru compensarea datoriilor reciproce.
Datoria fiind una comercială pârâta datora şi dobânda potrivit art. 43 C. com.
Verificând calculul reclamantei, curtea de apel a constatat că acesta este corect (fila 39 din dosarul Tribunalului Sibiu).
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta S.C L.T. SRL, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi rejudecând cauza în fond să fie respinsă acţiunea împotriva sa sau să fie trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Alba.
Prin recursul pârâtei, însuşit de către administratorul judiciar la data de 22 februarie 2012, se arată următoarele:
În ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei competenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu invocată de pârâtă, prin respingerea acesteia ca nefondată, ambele instanţe au apreciat eronat că, în speţă, locul plăţii este domiciliul creditorului, când de fapt regula este că locul plăţii este domiciliul debitorului atunci când părţile nu stabilesc altfel, potrivit dispoziţiilor art. 1104 alin. (2) C. civ.; pârâta şi-a întemeiat acţiunea doar pe facturi nesemnate de primire de către S.C. L.T. SRL, astfel încât pe baza acestora niciun moment nu se pune problema acordului părţilor cu privire la locul plăţii, astfel încât se impune a se constata că locul plăţii este domiciliul debitorului S.C L.T. SRL, iar instanţa competentă este Tribunalul Alba şi nicidecum Tribunalul Sibiu.
Pentru acest motiv, consideră că sunt îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât s-a soluţionat cauză cu încălcarea competenţei teritoriale de ordine publică, iar restabilirea ordinii de drept nu se poate face decât prin casarea hotărârilor pronunţate în cauză.
Pe fondul cauzei, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta mai arată că pretenţiile reclamantei de pe-o parte nu au suport juridic, iar pe de altă parte nu au fost dovedite în niciun fel şi deşi chiar reclamanta-intimată a solicitat efectuarea unei expertize tehnice în construcţii cu privire la lucrările executate, interogatorii, martori, aceleaşi probe fiind solicitate şi de către S.C L.T. SRL, instanţele nu au încuviinţat administrarea acestor probe, bazându-se pe recunoaşterea pârâtei, în condiţiile în care recurenta-pârâtă pe tot parcursul procesului nu a recunoscut cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii şi nu a înregistrat în contabilitate sumele solicitate de reclamantă.
Dimpotrivă, - arată recurenta – la dosarul cauzei se află recunoaşterea de către SC T.R.C. a sumei de 65.401,34 lei, sumă pentru care a solicitat compensarea, ori nu s-a avut în vedere cererea reclamantei, acordându-i-se astfel mai mult decât s-a cerut.
Referitor la faptul că pârâta ar fi formulat la un moment dat o cerere de compensare în eventualitatea în care în urma probelor administrate se constata că are să achite vreun debit, recurenta arată că aceasta nu poate echivala, cum greşit au interpretat instanţele de fond şi apel, cu aceea că S.C. L.T. SRL a recunoscut debitul.
În fine, susţine că prin modul în care instanţele au tratat prezentul litigiu i-a fost încălcat dreptul la apărare şi se impune casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării în cauză a probatoriului solicitat de către părţi şi pentru a se cunoaşte efectiv ce lucrări a executat reclamanta şi cuantumul acestora – toate acestea, cu atât mai mult cu cât S.C. L.T. SRL a intrat în procedura insolvenţei şi litigiul dintre părţi trebuie tranşat prin expertize şi un probatoriu pe măsură.
Recursul este fondat şi va fi admis potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
Referindu-se la soluţionarea eronată de către instanţe a excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Sibiu, pârâta susţine prin invocarea dispoziţiilor art. 1104 alin. (2) C. civ. că părţile nu au convenit un loc al plăţii, astfel încât competenţa aparţine Tribunalului Alba-Iulia – instanţa domiciliului pârâtei.
Mai susţine că pârâta şi-a întemeiat acţiunea doar pe facturi nesemnate de primire, aşa încât nu se pune problema existenţei unui acord al părţilor cu privire la locul plăţii.
De asemenea, se susţine că pretenţiile reclamantei nu au suport juridic, nu au fost dovedite în condiţiile art. 46 C. com., iar probele solicitate nu au fost încuviinţate, pretenţiile reclamantei fiind admise doar pe baza recunoaşterii pârâtei, care în fapt nu există, atât timp cât pârâta le contestă, sumele solicitate de reclamantă nefiind nici înregistrate în contabilitatea acesteia.
Examinând susţinerile pârâtei, în raport de hotărârile pronunţate în cauză, se observă că pârâta contestă pretenţiile reclamantei, începând chiar cu locul plăţii afirmat de reclamantă, care a fost luat în considerare de către instanţe pentru stabilitatea competenţei teritoriale în soluţionarea cauzei.
Pe de altă parte, anulându-se cererea reconvenţională formulată de pârâtă ca netimbrată, nu a existat posibilitatea de a lua în calcul o eventuală compensare a datoriilor părţilor, iar cauza a fost soluţionată pe baza recunoaşterii pârâtei, – recunoaştere care s-a apreciat că rezultă din faptul că pârâta a opus reclamantei compensarea.
Recurenta-pârâtă susţine însă că cererea de compensare se referea doar la eventualitatea în care din probele administrate ar fi rezultat că ar fi avut la rândul ei şi ea de achitat vreun debit reclamantei.
Mai susţine că prin modul în care instanţele au tratat prezentul litigiu, i s-a încălcat dreptul la apărare.
Faţă de cele mai sus arătate, se constată că într-adevăr în cauză nu au fost administrate toate probele necesare unei judicioase dezlegări a cauzei şi nu au fost pe deplin stabilite împrejurările de fapt, pentru ca instanţa de recurs să poată examina legalitatea hotărârilor pronunţate în cauză.
Astfel fiind, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul pârâtei, se va casa Decizia curţii de apel şi i se va trimite cauza spre rejudecare, pentru extinderea probatoriului, prin efectuarea unei expertize sau administrarea oricărei alte probe se consideră a fi de natură să conducă la soluţionarea temeinică şi legală a litigiului dedus judecăţii.
Cu această ocazie, instanţa urmează să se pronunţe şi asupra incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, invocate de recurenta-pârâtă S.C. L.T. SRL, prin cererea de suspendare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta S.C. L.T. SRL prin administrator judiciar provizoriu S.C.P.I. U.L.T. I.P.U.R.L. Bistriţa împotriva deciziei comerciale nr. 43 de la 13 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1068/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1037/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
