ICCJ. Decizia nr. 1131/2012. Civil. Acţiune în constatare. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1131/2012
Dosar nr.8554/2/2010
Şedinţa publică din 21 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 18 noiembrie 1998, reclamanţii D.E.R., M.R.E., C.M., M.R.M., C.A., G.S., B.P., T.P. şi S.M.T. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, F.P.S., SC C.C. SA, să constate calitatea reclamanţilor de moştenitori legali ai defuncţilor O.F. şi V.F. şi să dispună anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător şi SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, numai cu privire la terenul în suprafaţă de 794,40 m.p. şi construcţiile situate pe acesta, aflat în Bucureşti, str. Ştirbei.
Reclamanţii au solicitat totodată, ca pârâţii să fie obligaţi a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, în legătură cu care, printr-o precizare ulterioară de acţiune, au arătat că are valoarea de 2.205.000 RON.
Printr-o altă acţiune, formulată la 17 octombrie 2005, reclamanţii au solicitat Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC C.C. SA, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra aceluiaşi imobil, din Bucureşti şi să oblige pârâţii de a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie nemişcătorul, urmând a se dispune şi rectificarea cărţii funciare.
Prin cererea de chemare în garanţie, formulată în acest litigiu de SC C.C. SA s-a solicitat obligarea A.V.A.S. şi Statului Român, prin M.F.P. la plata contravalorii actualizate a imobilului, invocându-se dispoziţiile art. 324 alin. (1), (2), şi (6) ale OUG nr. 88/1997 cât şi prevederile art. 6.3 din contractul de privatizare.
După declinări succesive, între Judecătoria sectorului 1 şi Tribunalul Bucureşti, sub aspectul competenţei materiale de soluţionare a celor două acţiuni, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 32/2008, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea din 28 octombrie 2009, dată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a dispus conexarea celor două acţiuni, formulate la 18 noiembrie 1998 şi respectiv 17 octombrie 2005.
În soluţionarea cauzelor conexe, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 411 din 24 martie 2010, a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulităţii parţiale a contractului de vânzare cumpărare de acţiuni formulată în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA prin administrator judiciar SC C. SRL şi A.V.A.S.
A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, în contradictoriu cu pârâta SC C.C. SA prin administrator judiciar SC C. SRL.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.V.A.S. cu referire la cererea având ca obiect revendicarea.
A respins cererea având ca obiect revendicarea, formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A obligat pârâta SC C.C. SA, prin lichidator SC C. SRL să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Ştirbei Vodă, compus din teren în suprafaţă de 787,427 m.p. astfel cum este identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul B.D. şi construcţia astfel cum astfel cum este identificată prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul C.N.
A respins cererea privind rectificarea cărţii funciare, ca neîntemeiată.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins, ca neîntemeiate, excepţiile necompetenţei materiale, prematurităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive, cu referire la cererea de chemare în garanţie.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie A.V.A.S.
A obligat chematul în garanţie A.V.A.S. la plata către pârâta SC C.C. SA prin lichidator SC C. SRL, a sumei de 6.279.173 lei, cu titlul de daune.
A respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român prin M.F.P.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că cererea privind anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător şi SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, nu poate fi primită, avându-se în vedere natura acestui contract, prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra unui pachet de acţiuni iar nu asupra unor imobile individualizate pentru a se discuta eventual care este sancţiunea în cazul vânzării bunului altuia.
Cât priveşte analiza valabilităţii preluării bunului de către stat, tribunalul a constatat că Decretul nr. 92/1990, prin care a fost preluat bunul, contravine însăşi legii fundamentale valabilă la acea dată, care apăra şi garanta dreptul de proprietate privată, precum şi art. 481 C. civ. care menţionează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai de cazurile pentru utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.
Ca atare, având în vedere că acest imobil a fost scos din patrimoniul autorului reclamanţilor printr-un act normativ neconstituţional, instanţa a constatat că titlul statului nu este valabil, reclamanţii având un titlu de proprietate anterior, pe care preluarea abuzivă, nu este de natura a-l invalida.
În ceea ce priveşte cererea de revendicare, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului A.V.A.S. şi s-a respins ca atare, această cerere în contradictoriu cu acest pârât, avându-se în vedere că, calitatea procesuală pasivă nu poate fi justificată decât în persoana posesorului imobilului. Or, A.V.A.S. are doar calitatea de instituţie ce a realizat privatizarea.
Cu referire la compararea titlurilor părţilor şi stabilirea preferabilităţii unuia din titluri, s-a reţinut că datorită preluării nevalabile, reclamanţii şi pârâta invocă titluri de proprietate cu privire la acelaşi bun, care provin de la autori diferiţi.
De asemenea, tribunalul a constatat că titlul reclamanţilor este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar şi este mai vechi, în timp ce pârâta a dobândit dreptul de proprietate, ulterior, de la un neproprietar.
Tribunalul a respins totodată cererea privind rectificarea cărţii funciare ca neîntemeiată, având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâta şi-a intabulat dreptul de proprietate, iar în ceea ce priveşte înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor aceştia au la dispoziţie procedura prevăzută de art. 47 şi următoarele din Legea nr. 7/1996.
Cât priveşte cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie A.V.A.S., tribunalul a constatat că se impune mai întâi respingerea ca neîntemeiate a excepţiilor necompetenţei materiale şi prematurităţii, având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., în cauză intervine un caz de prorogare de competenţă, pretenţiile fiind formulate pe calea cererii în garanţie, ceea ce exclude şi obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile. S-a avut în vedere că instituirea procedurii concilierii este o excepţie de la regula privind accesul direct la instanţele de judecată, de strictă interpretare, iar art. 7201 face referire doar la cererea de chemare în judecată.
Pe fondul cererii de chemare în garanţie tribunalul a reţinut că potrivit art. 344 alin. (1) din OUG nr. 88/1997, instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Conform alin. (2) instituţiile publice implicate trebuie să plătească societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Deasemenea, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 prevederile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Ca atare, s-a reţinut că aceste dispoziţii sunt pe deplin aplicabile în cauză faţă de data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni.
Mai mult, prin clauza 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, vânzătorul şi-a asumat răspunderea în caz de evicţiune, în condiţiile art. 1337 C. civ.
Având în vedere că instanţa a admis acţiunea în revendicare ce a condus la pierderea imobilului respectiv, tribunalul a constatat că în cauză devin aplicabile dispoziţiile legale mai sus menţionate care atrag răspunderea A.V.A.S. în calitate de continuator în drepturi şi obligaţii al instituţiei care a realizat privatizarea, astfel că în temeiul art. 344 alin. (1) din OUG nr. 88/1997 raportat la art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 s-a admis cererea de chemare în garanţie, formulată în contradictoriu cu chematul în garanţie A.V.A.S. care a fost obligat la plata către pârâta SC C.C. SA prin lichidator SC C. SRL, a sumei de 6.279.173 lei cu titlul de daune, reprezentând valoarea de piaţă a imobilului, teren şi construcţie, astfel cum a fost stabilită prin cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie care, prin Decizia nr. 731/ A din 13 decembrie 2010, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins ca nefondate apelurile declarate de chemata în garanţie A.V.A.S., precum şi apelul incidental formulat de SC C.C. SA, prin administrator judiciar SC C. SRL.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât pârâta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar SC C. SRL, cât şi chemata în garanţie A.V.A.S.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., SC C.C. SA, critică Decizia atacată, pe considerentul greşitei respingeri a apelului incidental şi a nemotivării criticii vizând necesitatea obligării în solidar a Statului Român, prin M.F.P., alături de A.V.A.S., la plata sumei de 6.279.173 lei, cu titlu de daune către recurentă.
Astfel, se arată, avându-se în vedere manifestarea de voinţă explicită a reclamanţilor, în sensul aplicării Legii nr. 10/2001, demersurile acestora de revendicare a imobilului trebuiau supuse dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, chiar dacă prima acţiune în revendicare a fost repusă pe rol, iar cele două cereri vizând restituirea imobilului, au fost conexate.
Se face trimitere la prevederile art. 45 alin. (1) din acest act normativ conform cărora, actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună credinţă şi cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, chiar şi în situaţia în care titlul statului nu a fost valabil.
Tot astfel, se mai arată, în considerentele hotărârii recurate nu se motivează în niciun fel respingerea motivului de apel, susţinut de ambele apelante, privind nelegalitatea şi netemeinicia respingerii de către instanţa de fond a cererii de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P.
Or, conchide recurenta, soluţia corectă ar fi fost de obligare în solidar a celor două intimate – chemate în garanţie, la plata sumei de 6.279.173 lei, cu titlu de daune în condiţiile în care obligaţia de garanţie este prevăzută în mod expres de lege.
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac, pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., A.V.A.S., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- faţă de obiectul principal al cererii, vizând anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 august 1994, încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător şi SC C.C. SA, în calitate de cumpărător, competenţa aparţinea instanţei comerciale iar nu celei civile.
Se invocă, în sprijinul acestei critici, dispoziţiile art. 43 alin. (3) al OUG nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) al OUG nr. 23/2004 şi art. 40 alin. (1) al Legii nr. 137/2002.
- Decizia recurată a fost pronunţată prin interpretarea greşită a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 august 1994, reţinându-se eronat că ceea ce s-a vândut a fost capitalul social, compus din activele societăţii printre care se numără şi imobilul în litigiu. Or, s-au înstrăinat doar acţiunile deţinute de stat, la această societate.
- SC C.C. SA, prin lichidator, nu are calitate procesuală activă faţă de cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S., întrucât în contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, aceasta are calitatea de terţ, şi nu de parte contractantă, cumpărătorul acţiunilor fiind A.C.C. iar nu pârâta, care nu poate invoca evicţiunea şi nici efectele acesteia.
De altfel, se arată, nu este îndeplinită nici condiţia imperativă prevăzută de art. 324 alin. (2) al OUG nr. 88/1997 a existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care societatea privatizată să fi fost obligată la restituirea în natură a bunurilor imobile, către foştii proprietari, ceea ce aduce în discuţie admisibilitatea cererii de chemare în garanţie.
- în cazul vânzării de acţiuni, obligaţia vânzătorului de garanţie constă numai în garantarea existenţei şi posibilitatea exercitării drepturilor transmise.
Or, clauza 6.3 din contract, nu poate avea efectele unei veritabile obligaţii contra evicţiunii, pentru bunurile imobile ale societăţii, întrucât vânzătorul nu poate garanta mai mult decât îi permite legea.
- Decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, conform cărora prejudiciul suferit de societate trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii iar nu la valoarea „de piaţă" a acestora, în caz contrar, persoana ce urmează a fi despăgubită îmbogăţindu-se fără justă cauză.
De asemenea, din valoarea contabilă a imobilului restituit s-ar cuveni despăgubiri în cuantum de 70%, întrucât prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni invocat ca temei al daunelor, A.V.A.S. a vândut acţiuni reprezentând numai 70% din capitalul social al SC C.C. SA.
- potrivit dispoziţiilor art. 30 al Legii nr. 137/2002, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător pentru vânzarea pachetului de acţiuni.
- faţă de prevederile art. 324 al OUG nr. 88/1997, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 99/1999, în mod greşit s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Aşa cum în mod corect au reţinut ambele instanţe, demersul judiciar vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului şi revendicarea imobilului situat în Bucureşti, str. Ştirbei, a fost iniţiat, la 18 noiembrie 1998, anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie, nr. 10/2001, iar litigiul este guvernat de dispoziţiile dreptului comun, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că reclamanţii, după formularea notificării, au solicitat suspendarea acestei acţiuni, în acord cu dispoziţiile art. 47 din acest act normativ, din moment ce, nefiindu-le soluţionată cererea de restituire a imobilului, formulată pe această cale, au ales să continue demersul fondat pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ.
De altfel, recurenta SC C.C. SA, apare ca fiind lipsită de interes în formularea acestei critici în condiţiile în care solicitările sale vizând obţinerea contravalorii imobilului au primit o soluţionare favorabilă, prin admiterea cererii de chemare în garanţie a A.V.A.S., care a fost obligată să-i achite valoarea de piaţă a imobilului.
Cât priveşte critica vizând greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Statului Român, prin M.F.P. şi respectiv neargumentarea acestei soluţii, se constată că printr-o motivare amplă, instanţa de apel a făcut o analiză a obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, cu referire la dispoziţiile contractuale ale art. 6.3 şi dispoziţiile art. 324 ale OUG nr. 88/1997, Legii nr. 99/1999 şi Legii nr. 137/2002, concluzionând că legiuitorul instituie, fără echivoc, doar în sarcina instituţiilor publice implicate în privatizare obligaţia de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Tot astfel, interpretându-se clauza 6.3 din contractul de privatizare s-a apreciat că această clauză este o veritabilă obligaţie contra evicţiunii, pe care F.P.S. şi-a asumat-o în mod conştient, toată argumentaţia ducând la concluzia implicită că nu Statul Român prin M.F.P., ci doar A.V.A.S., ca şi continuator al F.P.S., în calitate de deţinător al capitalului de stat transferat, este ţinut a răspunde faţă de cumpărătorul evins.
Cât priveşte critica formulată de A.V.A.S., vizând necompetenţa funcţională a instanţei civile, în soluţionarea cauzei de faţă, în raport de prevederile art. 43 alin. (3) al OUG nr. 88/1997, art. 12 alin. (1) al OUG nr. 23/2004 şi art. 40 alin. (1) al Legii nr. 137/2002;
Este adevărat că dispoziţiile legale invocate reglementează competenţa secţiei comerciale a tribunalului, în litigiile având ca obiect cereri formulate în legătură cu privatizarea societăţilor comerciale, însă ipoteza vizată de legiuitor este exclusiv aceea a formulării acestor cereri pe cale principală.
Or, recurenta A.V.A.S. a fost atrasă în proces de către SC C.C. SA, în acord cu dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., pe calea cererii de chemare în garanţie prin care, s-a solicitat obligarea sa la plata contravalorii imobilului revendicat, potrivit celor stipulate în clauza 6.3 din contractul de privatizare, prin care vânzătorul s-a obligat să răspundă faţă de cumpărător pentru liniştita posesie a bunurilor astfel transmise, conform art. 1336 din vechiul C. civ.
Cum cererea de chemare în garanţie este o cerere incidentală a cărei soluţionare depinde intrinsec de soluţia pronunţată în cererea principală (vizând revendicarea imobilului) în cauză operează o prorogare legală de competenţă, instanţele apreciind corect asupra aplicaţiunii art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Nefondată este şi critica vizând interpretarea greşită a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 august 1994, în sensul că s-ar fi reţinut greşit că ceea ce s-a vândut a fost capitalul social, compus din activele societăţii (printre care şi imobilul în litigiu) în vreme ce s-au înstrăinat doar acţiunile deţinute de stat la această societate.
Astfel, chiar dacă patrimoniul societăţii comerciale a fost vândut sub forma acţiunilor, acestea, ca titluri de valoare, conţin toate caracteristicile juridice ale bunurilor pe care le reprezintă.
Or, diminuarea patrimoniului, presupune şi diminuarea valorii acţiunilor, iar de aici derivă şi responsabilitatea vânzătorului pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului ca urmare a diminuării acestui patrimoniu.
În consecinţă, obligaţia de garanţie a A.V.A.S. nu derivă din calitatea de proprietar de active ci este o obligaţie legală stabilită în sarcina sa, ca instituţie implicată în procesul de privatizare prin dispoziţiile art. 324 alin. (1) al OUG nr. 88/1997, potrivit căruia „instituţiile publice implicate" asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor preluate de stat.
Cât priveşte calitatea procesuală activă a SC C.C. SA, faţă de cererea de chemare în garanţie pe considerentul că ar fi fost un terţ faţă de contract.
Astfel, prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 9 august 1994, fosta societate cu capital integral de stat, devenită ulterior SC C.C. SA, a fost privatizată prin metoda „MEBO" de antecesoarea A.V.A.S., respectiv F.P.S.
În acord cu legislaţia în vigoare la acea dată (a se vedea Legea nr. 58/1991 art. 48) la încheierea contractului a participat într-adevăr A.C.C., însă nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al SC C.C. SA, capitalul de stat fiind transferat către aceasta în calitate de societate comercială privatizată, iar nu către structura acţionariatului său.
Referitor la „condiţia imperativă" prevăzută de art. 324 alin. (2) al OUG nr. 88/1997, privind existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care societatea privatizată să fi fost obligată la restituirea în natură a nemişcătorului, este de remarcat că textul face trimitere la momentul plăţii efective a despăgubirii iar nu la cel al introducerii cererii de chemare în garanţie, în acord cu alin. (1) al textului, de către societatea în pericol de a fi evinsă.
Ca atare, nu se poate da un fine de neprimire unei atari cereri, formulată de către o societate comercială în contra căreia s-a introdus o acţiune vizând restituirea unui bun inclus în capitalul social al acesteia, la data privatizării.
Nu pot fi primite nici motivele de recurs vizând necesitatea limitării prejudiciului suportat de pârâta SC C.C. SA la valoarea contabilă a imobilului revendicat şi acordarea despăgubirilor doar în cuantum de 70%, ce reprezintă procentul în care au fost înstrăinate acţiunile.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 134 din vechiul C. civ. în vigoare la data pronunţării deciziei atacate, (plasat în Capitolul IV, secţiunea a III-a ce reglementează răspunderea vânzătorului, inclusiv cea pentru evicţiune) „dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării şi excedentele valorii din timpul evicţiunii".
Tot astfel, obligaţia reparării integrale a prejudiciului este prevăzută fără nicio limitare, şi de norma specială, respectiv art. 324 alin. (2) al OUG nr. 88/1007.
Aşadar, în mod corect s-a reţinut că, existând o obligaţie legală de desdăunare, nu se poate aduce în discuţie chestiunea îmbogăţirii fără justă cauză.
Sub aspectul solicitării ca despăgubirile să fie acordate doar în cuantum de 70%, trebuie făcută distincţia între deţinătorii acţiunilor şi societatea emitentă a acestora, în condiţiile în care art. 324 alin. (2) al OUG nr. 88/1997 reglementează repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, supuse evicţiunii iar nu şi prejudiciilor cauzate deţinătorilor de acţiuni.
Or, repararea integrală a prejudiciului, în condiţiile textului mai sus citat, profită tuturor acţionarilor inclusiv persoanelor juridice de drept public, care deţin în continuare un anumit procent din aceste acţiuni.
Nu poate fi reţinut nici penultimul motiv de recurs, potrivit căruia valoarea despăgubirilor nu poate depăşi 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.
Astfel, textul invocat în sprijinul acestei critici, art. 30 alin. (1) al Legii nr. 137/2002, se aplică, potrivit alin. (1), doar contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni, încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ, pentru contractele încheiate anterior, alin. (3) al textului, dispunând în mod expres că rămân aplicabile prevederile art. 324 al OUG nr. 88/1997.
Aserţiunile potrivit cărora raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză este lovit de nulitate absolută, pe considerentul că A.V.A.S. nu a fost invitată să participe la întocmirea lucrării, sunt lipsite de relevanţă, în raport de dispoziţiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că, această neregularitate se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat şi înainte de a se pune concluzii pe fond.
Cât priveşte ultimul motiv de recurs formulat de A.V.A.S., referitor la respingerea cererii de chemare în garanţie şi a Statului Român, prin M.F.P. acesta a fost analizat alăturat criticilor formulate, împotriva deciziei din apel, de recurenta SC C.C. SA.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâta SC C.C. SA, prin lichidator judiciar şi chemata în garanţie A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 731/ A din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1150/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1130/2012. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
