ICCJ. Decizia nr. 996/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.996/2012
Dosar nr.22334/3/2009
Şedinţa publică din 16 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 565 din 27 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins acţiunea reclamanţilor I.G. şi I.M.M., ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a apreciat că aceasta nu este întemeiată faţă de dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În privinţa fondului cererii, tribunalul a reţinut că în baza hotărârii judecătoreşti obţinute în procesele anterioare, reclamanţii au beneficiat de efectele acţiunii în garanţie pentru evicţiune şi mecanismul de despăgubire instituit de Legea nr. 10/2001, în forma anterioară adoptării Legii nr. 1/2009, respectiv restituirea preţului actualizat, situaţie în care nu mai pot invoca art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009.
Prin Decizia civilă nr. 220/ A din 01 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 1.253.156,70 lei, reprezentând diferenţa dintre preţul de piaţă al apartamentului în litigiu şi valoarea preţului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare din 06 decembrie 1999 şi a îmbunătăţirilor necesare şi utile.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desfiinţate prin anularea lor, aveau la dispoziţie calea acţiunii pentru restituirea preţului actualizat, reglementată de art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi calea acţiunii pentru despăgubire cu privire la sporul de valoare adus imobilelor prin îmbunătăţirile necesare şi utile, reglementată de art. 48 din aceeaşi lege.
Legea specială nu cuprindea nici o dispoziţie referitoare la situaţia în care contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, însă cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, urmare a exercitării acţiunii în revendicare de către fostul proprietar. În practică, în astfel de situaţii, s-au formulat acţiuni pe calea dreptului comun, întemeiate pe răspunderea pentru evicţiune, în contradictoriu cu vânzătorul.
Reclamanţii, al căror contract de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul acţiunii în revendicare formulată împotriva lor la 02 mai 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, de către moştenitorii foştilor proprietari, nu au formulat o astfel de acţiune, ci, întemeindu-se exclusiv pe prevederile legii speciale, aşa cum acestea erau în vigoare anterior Legii nr. 1/2009, au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru restituirea preţului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, actualizat, şi vânzătorul Municipiul Bucureşti, pentru plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului.
Prin sentinţa civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor, Ministerul Finanţelor Publice fiind obligat la plata sumei de 47.659 lei, reprezentând preţul actualizat plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, iar Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 35.183,30 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de reclamanţi la apartamentul cumpărat.
Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin. (21) şi alin. (3), respectiv art. 501 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Prin acţiunea pendinte, reclamanţii au pretins obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al apartamentului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, din care să se scadă sumele deja stabilite cu titlu de preţ plătit actualizat şi îmbunătăţiri, întemeindu-şi în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.
În raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de temeiul său de drept, tribunalul a reţinut în mod greşit că raportul juridic privind dreptul reclamanţilor la despăgubiri a fost tranşat în mod complet prin sentinţa civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi că aceştia nu ar mai fi îndreptăţiţi să se prevaleze de prevederile art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 .
Reclamanţii nu au beneficiat de efectele acţiunii în garanţie pentru evicţiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice aceştia formulând doar acţiunea de restituire a preţului plătit, actualizat, acţiune reglementată de art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.
Posibilitatea pentru reclamanţi de a formula o astfel de acţiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acţiune prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.
Acţiunea în evicţiune pe calea dreptului comun nu putea fi formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ci eventual în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, în calitate de vânzător. Nu li se poate imputa, reclamanţilor, că nu au formulat o astfel de acţiune pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care scopul reglementării prin Legea nr. 1/2009 a răspunderii statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost tocmai acela de a degreva unităţile administrativ - teritoriale de această răspundere care apăsa asupra bugetelor locale, în condiţiile în care vânzările în baza Legii nr. 112/1995 s-au efectuat la un preţ subvenţionat de stat, iar preţul a fost virat într-un cont special la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Nu se poate pune nici eventuala problemă a prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece, astfel cum s-a arătat anterior, dreptul la acţiunea având ca obiect plata preţului de piaţă al imobilului, în temeiul art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009.
Curtea a apreciat astfel că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă actual al imobilului, astfel cum a fost determinat prin expertiza evaluatoare efectuată la instanţa de fond (1.336.000 lei), din care urmează să se scadă sumele acordate reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti (47.659 lei + 35.183,30 lei), rezultând diferenţa de 1.253.156,70 lei, la care urmează a fi obligat pârâtul, în temeiul art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 aprilie 2011, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă în cauză.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ. Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul în litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, în speţă, fiind atrasă răspunderea pentru evicţiune aşa cum rezultă din însăşi sentinţa civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
În situaţia în care reclamanţii au beneficiat de prevederile Codului civil privind evicţiunea, precum şi de prevederile Legii nr. 10/2001, apare ca total nefondată formularea unei noi acţiuni în despăgubiri.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 1336 şi urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă şi, prin urmare, pentru acest aspect, s-au şi aplicat dispoziţiile art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanţie pentru evicţiune. Calitate procesuală pasivă nu poate avea decât vânzătorul imobilului, respectiv Primăria municipiului Bucureşti, instituţie care a şi achitat contravaloarea îmbunătăţirilor în baza evicţiunii. Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară.
Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres şi limitativ situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţa dedusă judecăţii, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât în cauză nu există o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare.
În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se reţină buna - credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceasta fiind o condiţie esenţială prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda restituirea preţului la valoarea de piaţă.
Totodată, dispoziţiile art. 501 fac vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", însă acest text de lege are în vedere atunci când reglementează plata preţului de piaţă de existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.
Din actele dosarului rezultă că există o notificare formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, notificare soluţionată prin Hotărârea nr. 3548 din 20 septembrie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
În aceste condiţii, au fost încălcate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, vânzătorul, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, fiind de rea - credinţă, întrucât a încheiat contractul de vânzare - cumpărare anterior soluţionării notificării formulate de către R.I.H. Mai mult, reclamanţii, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, trebuia să aibă la cunoştinţă faptul că în ceea ce priveşte calitatea de proprietar al vânzătorului planează o contestaţie serioasă. Reclamanţii, fără a depune minime diligente în sensul cunoaşterii situaţiei juridice a imobilului, au înţeles să încheie contractul de vânzare cu Primăria Municipiului Bucureşti, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului din speţă, deşi cunoşteau sau, în condiţiile date, trebuiau să cunoască că nici unul din criteriile incidente nu îi îndreptăţeau să procedeze la cumpărare.
Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, întrucât din expunerea de motive astfel cum aceasta a fost structurată, redată în paragrafele anterioare, rezultă critici concrete de pretinsă nelegalitate, ce se impun a fi cercetate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Drept consecinţă, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În fapt, instanţa anterioară a reţinut situaţia premisă care a făcut posibilă incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum această lege a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, după cum urmează:
Reclamanţii, al căror contract de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, ci au pierdut procesul în cadrul acţiunii în revendicare, au chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru restituirea preţului plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, actualizat, şi vânzătorul Municipiul Bucureşti, pentru plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse apartamentului, întemeindu-se pe prevederile legii speciale, aşa cum acestea erau în vigoare anterior Legii nr. 1/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 2348 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea reclamanţilor, Ministerul Finanţelor Publice fiind obligat la plata sumei de 47.659 lei, reprezentând preţul actualizat plătit în baza contractului de vânzare - cumpărare, iar Municipiul Bucureşti a fost obligat la plata sumei de 35.183,30 lei, reprezentând valoarea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de reclamanţi la apartamentul cumpărat.
Ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, s-a prevăzut, la art. 50 alin. (21) şi alin. (3), respectiv art. 501 alin. (1), că proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, restituirea acestor sume urmând a fi făcută de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect că, în circumstanţele cauzei, nu se poate aprecia că reclamanţii au beneficiat de efectele acţiunii în garanţie pentru evicţiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceştia au formulat iniţial doar o acţiune de restituire a preţului plătit, actualizat, acţiune reglementată de art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării.
Posibilitatea reală pentru reclamanţi de a formula o astfel de acţiune, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, a devenit efectivă numai de la data reglementării exprese a dreptului la acţiune, prin modificarea adusă Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009.
Prin efectul admiterii acestei acţiuni în revendicare de drept comun au devenit incidente dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., referitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune.
Fiind vorba despre o evicţiune rezultând din fapta unui terţ, în raport de contractul de vânzare - cumpărare încheiat între vânzătorul Municipiul Bucureşti şi reclamanţi, în calitate de cumpărători, obligaţia de garanţie există în cauză, fiind îndeplinite cerinţele impuse de lege: tulburarea din partea terţului este de drept; evicţiunea are o cauză anterioară vânzării; cauza evicţiunii nu a fost cunoscută de reclamanţi.
În raport de criticile formulate este necesar să se precizeze totodată că sintagma „contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" nu are în vedere ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci are în vedere evingerea cumpărătorului de dreptul de proprietate asupra imobilului, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Există aşadar o diferenţă de regim juridic semnificativă între contractele de vânzare - cumpărare care au fost anulate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă şi cele care nu au fost anulate, şi se cuvine a fi reţinută.
S-a avut în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - în principal, Cauza Raicu contra României - care, deşi nu este grefată pe aceeaşi situaţie de fapt, consacră principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare a drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului. În cadrul aceleiaşi decizii s-a analizat de către Curte dacă privarea chiriaşului - cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună - credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.
Aşadar, dacă în Cauza Raicu contra României, s-a reţinut lipsa unor prevederi legale pentru despăgubirea chiriaşului de bună - credinţă (al cărui contract de vânzare - cumpărare a fost declarat nul) cu valoarea pecuniară a bunului, cu atât mai mult în cazul unui chiriaş - cumpărător de bună - credinţă, titular al unui contract valabil încheiat, privarea sa de bun, ca efect al admiterii acţiunii în revendicare şi a constatării nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, care a procedat la vânzarea apartamentului, deşi nu era proprietar, trebuie să se bucure de protecţie juridică.
Această protecţie juridică îi este conferită chiriaşului - cumpărător de dispoziţiile art. 1344 C. civ., referitoare la răspunderea pentru evicţiune, dar şi de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, prin prisma deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, este important de menţionat că în materia pe care o analizăm, normele generale cuprinse în Codul civil referitoare la materia evicţiunii consumate se completează cu cele speciale cuprinse în prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie în mod explicit dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun referitoare la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Prin adoptarea acestor dispoziţii cu caracter special s-a urmărit evitarea, în asemenea litigii, a unui întreg şir de procese ce ar implica, într-o primă fază, participarea vânzătorului răspunzător de garanţia contra evicţiunii, acesta la rândul său urmând să se regreseze pentru plata făcută împotriva Ministerului Finanţelor Publice, prin acţiune separată, în cazul în care nu formula în cadrul aceluiaşi proces cerere de chemare în garanţie, dat fiind că, prin însuşi efectul Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice (art. 13 alin. (6)).
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 220/ A din 1 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1084/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 992/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
