ICCJ. Decizia nr. 109/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 109/2012
Dosar nr. 3358/117/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 852 din 14 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta I.M. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P., pârâtul fiind obligat să-i achite reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată defunctului I.S. prin sentinţa nr. 841/1953, pronunţată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar Teritorial Oradea, modificată prin Decizia nr. 440/1954, pronunţată în dosarul nr. 25/1954 al Tribunalului Militar pentru Unităţile M.A.I.
A fost respins petitul din acţiune privind constatarea caracterului politic al condamnării.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa nr. 841 din 03 decembrie 1953 pronunţată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar Oradea, defunctul I.S. a fost condamnat la 2 ani închisoare corecţională, pentru delictul de omisiunea denunţării prevăzut de art. 228, combinat cu art. 209 p. III C. pen.
Prin Decizia nr. 440/1954 a Tribunalului militar pentru unităţile M.A.I. pedeapsa aplicată defunctului a fost redusă la 1 an închisoare corecţională.
Din actele comunicate de C.N.S.A.S., rezultă că defunctul a executat pedeapsa în perioada 02 octombrie 1953 - 01 octombrie 1954.
Din declaraţiile martorilor R.L. şi S.E., rezultă că, după executarea condamnării, defunctul a suferit tulburări psihice care s-au agravat cu trecerea timpului. De asemenea, a fost nevoit să îşi întrerupă studiile şi după terminarea facultăţii a lucrat la Institutul de proiectări, însă nu în calitate de arhitect, ci de proiectant, având un salariu mic. După 1990 boala defunctului s-a agravat, reclamanta fiind obligată să renunţe la serviciu pentru a-l îngriji.
Din actele stare civilă depuse la dosar, rezultă că I.S. a decedat, la data de 31 octombrie 2007, reclamanta I.M. fiind soţia lui.
Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, şi art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (1¹) din aceeași lege, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, instanţa a constatat că reclamanta este îndreptăţită la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică aplicată antecesorului său, apreciind că suma maximă de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru suferinţele produse defunctului ca urmare a condamnării sale politice.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate prin sentinţa nr. 841/1953, pronunţată în dosarul nr. 886/1953 al Tribunalului Militar Teritorial Oradea, instanţa a reţinut că, în condiţiile în care condamnarea suferită de defunct intră în categoria celor care constituie de drept condamnări cu caracter politic, nu se impune constatarea acestui caracter.
Prin Decizia nr. 33/ A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea pentru plata daunelor morale.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin OUG nr. 62/2010, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzute de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Nu se poate vorbi de încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa C.E.D.O., incidentă doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu se pune problema nici a încălcării dreptului la un bun în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constantă în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor. Tocmai de aceea, nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Raportat la aceste considerente, curtea a apreciat că reclamanta nu este îndreptăţită la acordarea unor daune morale pentru repararea prejudiciului suferit de antecesorul ei în urma condamnării cu caracter politic.
Împotriva susmenţionatei hotărâri a declarat recurs reclamanta I.M. criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că admiterea apelului pârâtului în temeiul deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 echivalează cu înfrângerea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
La data pronunţării sentinţei tribunalului dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare şi îşi produceau efectele, astfel încât aplicarea deciziei Curţii Constituţionale raportului juridic dedus judecăţii echivalează cu încălcarea principiului evocat.
Legalitatea hotărârii judecătoreşti se analizează prin raportare la prevederile legale în vigoare la data pronunţării acesteia.
În speţa dedusă judecăţii, critica invocată în apel vizează soluţia de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, iar nu pe aceea a intervenţiei unei decizii a Curţii Constituţionale pronunţată ulterior sentinţei în cauză.
În acest caz, instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, cât şi dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., potrivit cărora „instanţa de apel va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă".
Nu este culpa reclamantei că legislativul nu a pus de acord dispoziţiile constatate a fi neconstituţionale cu prevederile Constituţiei, împrejurare ce nu poate constitui în nici un caz o justificare în sensul adoptării soluţiei criticate.
Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei tribunalului este similară celei a reformării unor hotărâri judecătoreşti irevocabilă prin intermediul unor căi extraordinare de atac.
Dreptul la un proces echitabil vizează soluţionarea unei cauze prin raportare la legea existentă la momentul pronunţării unei hotărâri, or, nu se poate susţine în mod rezonabil că în speţă prima instanţă ar fi încălcat legea, justificat de modificarea legii intervenită ulterior pronunţării acestei hotărâri.
Procedând în acest fel, instanţa de apel a încălcat totodată şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., reţinând greşit că nu există speranţa legitimă la plata daunelor morale pe considerentul că exista deja Decretul – Lege nr. 118/1990, dar şi pe inexistenţa unei jurisprudenţe unitare în materie, cu consecinţa unei eventuale discriminări.
A arătat că la data introducerii acţiunii şi a soluţionării sale p e fond, s-a prevalat de un text de lege care îi recunoştea dreptul de a obţine daune morale ca efect al condamnării cu caracter politic a autorului său, cu luarea în considerare şi a despăgubirilor obţinute în temeiul Decretului – Lege nr. 118/1990.
La data introducerii acţiunii, actul de reparaţie era în vigoare şi stipula posibilitatea obţinerii de despăgubiri cu titlu de daune morale, sume care în mod evident se circumscriu noţiunii de „bun".
De asemenea, la acel moment, numeroase dosare erau soluţionate irevocabil, în sensul recunoaşterii dreptului la despăgubiri şi obligării S.R. la plata acestora, context în care la data introducerii acţiunii avea speranţa legitimă că aplicându-se legea în vigoare va beneficia la rândul său de compensaţii băneşti pentru daune morale ca urmare a condamnării.
Greşit s-a reţinut că nu se pune problema unei discriminări prin aplicarea unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, sens în care s-au invocat dispoziţiile deciziei nr. 1354/2010 a Curţii Constituţionale.
Reclamanta a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului pârâtului.
Recursul reclamantei este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi masurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 20 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil şi nici încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, inclusiv în raport de critica încălcării art. 294 C. proc. civ., întrucât constituindu-se într-o chestiune de ordine publică, dar şi în raport de efectul devolutiv al apelului, nu au fost înfrânte limitele cercetării judecătoreşti impuse în această etapă judiciară, motiv pentru care, constatând că nu sunt incidente cauzele de nelegalitate invocate de recurentă, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.M. împotriva deciziei nr. 33/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1147/2012. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 105/2012. Civil → |
|---|
