ICCJ. Decizia nr. 105/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 105/2012
Dosar nr. 1015/115/2010
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 15 martie 2010, reclamanta S.P. a chemat în judecată pe pârâtul S.R. prin M.F.P. solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor morale şi materiale conform Legii nr. 221/2009.
În motivarea cererii,reclamanta a arătat că este rudă de gradul I cu N.N. care a fost condamnat politic de Tribunalul Militar Timişoara, conform sentinţei nr. 1387/1949 la 3 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională, 10.000 lei amendă, confiscarea averii şi 2000 lei cheltuieli de judecată.
Ulterior, reclamanta S.P. şi-a precizat cererea de chemare în judecată arătând că solicită doar acordarea de daune morale în cuantum de 1.000.000 Euro, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, sumă pe care o apreciază ca fiind o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de antecesorul său.
În cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu V.A., D.N. şi G.M. în calitate de moştenitori, solicitând să se dispună acordarea daunelor morale în cuantumul pretins în acţiunea introductivă de către reclamanta S.P. În motivare au arătat că tatăl, respectiv bunicul intervenienţilor, a fost condamnat prin sentinţa 1783/1949 pentru faptul că a sprijinit cu alimente, informaţii şi bani partizanii din Munţii Banatului, partizani care luptau împotriva comunismului, nefiind de acord cu confiscarea averilor şi cu modul în care aceştia conduceau ţara. A fost confiscată averea familiei, pământ şi animale. Toţi membrii familiei au fost obligaţi să facă diverse munci în folosul comunităţii. Au fost obligaţi să plătească cote duble la stat iar la muncă nu erau primiţi, fiind consideraţi duşmanii statului. Pentru a-şi câştiga existenţa au muncit pe la oameni prin sat fiind ajutaţi de o parte din neamurile pe care le aveau în sat.
Prin sentinţa civilă nr. 1093 din 14 iunie 2010, Tribunalul Caraş - Severin a admis în partea acţiunea civilă formulată de reclamanta S.P. împotriva pârâtului S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş - Severin.
A fost admisă în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii V.A., D.N. şi G.M.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei şi intervenienţilor suma de 20.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri.
Au fost respinse celelalte pretenţii.
Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1387/1949 pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, defunctul N.N., antecesorul reclamantei, a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, 3 ani interdicţie corecţională,10.000 lei amendă şi confiscarea averii pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale, incriminat de art. 209 pct. IV C. pen.
Condamnarea suferită de antecesorul reclamantei şi al intervenienţilor constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (1), lit. a) şi c) din Legea nr. 221/2009 şi îndreptăţeşte reclamanta şi intervenienţii la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.
Prin condamnarea cu caracter politic la care a fost supus antecesorul reclamantei şi al intervenienţilor, prin faptul că la întoarcerea din închisoare a găsit bunurile familiei confiscate, li s-a produs un prejudiciu moral care constă în distrugerea vieţii de familie, lezarea onoarei, demnităţii şi libertăţii acesteia, viaţa socială, care impune o indemnizare în cuantumul reţinut de instanţă.
Prin Decizia nr. 121/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă şi de intervenienţi.
A fost admis apelul pârâtului, sentinţa tribunalului fiind schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii şi a cererii de intervenţie.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga OUG nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării prezentului apel.
Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceeaşi Curte Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a motivat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, astfel cum este redactat, este prea vag şi încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. (hotărâre din 5 ianuarie 2000 în cauza B. contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către C.E.D.O.
Faţă de această motivare şi mai ales de soluţia Curţii Constituţionale, descrisă mai sus, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat şi admis acţiunea de către instanţa de judecată.
Nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.
De aceea, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Cum temeiul juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, Curtea a admis apelul declarat de către pârât şi a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins acţiunea civilă introdusă de către reclamanta S.P. şi intervenienţii V.A., D.N. şi G.M.
Pentru identitate de raţionament juridic, a fost respins apelul reclamantei şi al intervenienţilor împotriva aceleiaşi decizii.
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanta şi intervenienţii criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., au susţinut că dispoziţiile OUG nr. 62/2010 fiind declarate neconstituţionale, prevederile sale nu mai sunt aplicabile.
Nici dispoziţiile deciziei nr. 1358/2010 nu sunt aplicabile cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau în căi de atac) la data pronunţării acestei decizii, ci doar celor înregistrate ulterior acestui moment.
În sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa C.E.D.O. (hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. contra Croaţiei).
În vederea respectării principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, în raport cu persoanele ce au obţinut hotărâri definitive, şi în conformitate cu prevederile art. 1, alin. (2) lit. a) din OUG nr. 137/2001 coroborat cu art. 16 din Constituţia României şi art. 20 alin. (2) din legea fundamentală, au solicitat admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei tribunalului cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Recursul reclamantei şi al intervenienţilor este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legi deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Constituţionale, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza 1 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii legii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu Ie poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemata să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, or încălcarea principiului nediscriminării, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-1 de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie legală, nefiind incidente motivele de recurs, reglementate de art. 304 C. proc. civ., invocate de recurenţi, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă şi de intervenienţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.P. şi intervenienţii V.A., D.N., G.M. împotriva deciziei nr. 121/ A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1039/2012. Civil → |
|---|
