ICCJ. Decizia nr. 1167/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1167/2012
Dosar nr. 1941/115/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1418 din 7 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanta H.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 5.000 euro echivalată în RON la data plăţii, reprezentând daune morale.
Tribunalul a reţinut că, potrivit motivelor acţiunii, tatăl reclamantei, B.I., fiind înrolat în forţele armate germane, aliate cu cele române până la 23 august 1945, a fost arestat în ianuarie 1945 şi trimis în nordul U.R.S.S., în lagărele de muncă forţată, în mină, alături de alţi etnici germani din Caransebeş.
Faţă de probele cu înscrisuri şi testimoniale, administrate în cauză, prima instanţă a constatat că acţiunea reclamantei este întemeiată, şi dovedită parţial, sens în care a admis-o în consecinţă (diminuând cuantumul daunelor morale pretinse).
Împotriva sentinţei au declarat apel, atât reclamanta H.A., cât şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Apelul reclamantei nu a fost motivat în fapt şi în drept, fiind analizat în condiţiile alin. (2) al art. 292 C. proc. civ, pe baza celor invocate la prima instanţă.
Pârâtul Statul Român a solicitat modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 71 din 25 ianuarie 2011 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantă. A admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi tatăl reclamantei a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S., cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 şi până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupaţie de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste şi a aliaţilor săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflaţi pe teritoriul României.
Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români, a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate.
Instanţa a reţinut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990 - republicată.
În plus, în cuprinsul legii este delimitată expres perioada în cuprinsul căreia trebuiau aplicate sancţiunile cu caracter politic, iar tatăl reclamantei nu se încadrează în cerinţele legii nici sub acest aspect, atâta timp cât acesta a fost deportat în U.R.S.S. anterior datei de 6 martie 1945.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a arătat că regimul comunist a fost instaurat, în realitate, mai devreme de 6 martie 1945 întrucât, potrivit opiniei majorităţii istoricilor, au fost luate măsuri în vederea instalării acestuia încă din 23 august 1944.
În continuare, a fost prezentat ";şirul evenimentelor istorice"; aşa cum a fost el înfăţişat de către un istoric.
A susţinut recurenta că în Decretul-lege nr. 118/1990 sunt enumerate, în chiar titlul actului normativ, categoriile de persoane beneficiare ale acestuia şi că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 definesc noţiunea de măsură administrativă cu caracter politic.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi având ca obiect dislocarea sau stabilirea domiciliului obligatoriu, în conţinutul măsurii administrative legiuitorul incluzând şi deportarea în străinătate.
În drept, au fost invocate art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte urmează să constate că acestea nu sunt încadrabile în motivele de recurs strict şi limitativ reglementate prin dispoz. art. 304 C. proc. civ. şi că indicarea pct. 8 şi 9 din textul menţionat s-a făcut în mod formal.
În speţă, recurenta-reclamantă nu aduce critici concrete deciziei din apel şi nu combate argumentele care au stat la baza adoptării soluţiei atacate.
Astfel, recurenta prezintă ";şirul evenimentelor istorice";, propunând judecăţii în recurs elementele de fapt şi contextul istoric, aşa cum au fost prezentate de către istorici români.
Totodată, fără să facă referire la considerentele deciziei din apel, care demonstrează că deportarea pe criterii etnice nu a constituit o măsură politică luată de statul român - în condiţiile în care competenţele autorităţilor române erau limitate la identificarea persoanelor aparţinând acestei etnii, măsura ca atare fiind decisă şi pusă în practică de autorităţile sovietice - recurenta invocă dispoz. Decretului-lege nr. 118/1990 şi pe cele ale art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Simpla afirmaţie a recurentei, în sensul că în conţinutul măsurilor administrative cu caracter politic, legiuitorul ar fi inclus şi deportarea în străinătate, după 23 august 1944, nu se poate constitui în critică în recurs, câtă vreme nu dezvoltă argumente care să poată fi analizate.
Ignorând exigenţele procedurale ale căii extraordinare de atac exercitate, reclamanta nu formulează şi nu deduce judecăţii aspecte punctuale de nelegalitate, ci se limitează la a prezenta date ale contextului istoric, cu aprecierea făcută de istorici asupra acestora, precum şi la indicarea unor texte de lege, ceea ce nu demonstrează însă, în termenii art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de ce hotărârea ar fi lipsită de temei legal sau dată cu aplicarea greşită a legii.
Tot astfel, în ce priveşte celălalt motiv de recurs invocat, prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu indică, astfel cum impune textul de lege, ce act juridic, în înţelesul material al acestuia, de negotium iuris, ar fi fost dedus judecăţii, iar clauzele sale clare, neechivoce ar fi fost denaturate şi interpretate greşit de către instanţă.
Văzând aşadar, că nu au fost formulate critici de nelegalitate încadrabile în prevederile art. 304 C. proc. civ. şi ţinând seama de dispoz. art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea nedepunerea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază această cale de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta H.A. împotriva Deciziei nr. 71 din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1166/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1168/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
