ICCJ. Decizia nr. 1157/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1157/2012
Dosar nr. 3040/1/2011
Şedinţa publică din 22 februarie 2012
Asupra recursurilor civile de faţă,
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 380 din 12 februarie 2007, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii D.M.I., R.C.I.A., R.S.A.l.A. şi de reclamanţii din acţiunea conexă P.D.I.L. şi F.M.N. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Iaşi.
A desfiinţat în parte dispoziţia din 26 aprilie 2006, emisă de Primarul municipiului Iaşi şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 3291 mp teren, situată în Iaşi, B-dul C., formată din 3 parcele de teren a câte 1691 mp, 1160 mp şi 440 mp, individualizate în expertiza efectuată de ing. V.I.
A dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru suprafaţa de teren de 709 mp, individualizată prin acelaşi raport de expertiză.
A menţinut dispoziţiile cuprinse în dispoziţia primarului privind acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru clădirile demolate.
A luat act de renunţarea la judecată a reclamantului F.B.C.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia din 26 aprilie 2006, Primarul municipiului Iaşi a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 4.000 mp, situat în Iaşi, B-dul C. şi a dispus acordarea de despăgubiri pentru teren şi construcţiile demolate, motivat de faptul că acesta este supus sistematizării, fiind ocupat de stradă, trotuar, alei şi parc.
Tribunalul a reţinut că expertiza topo cadastrală efectuată în cauză a arătat că din suprafaţa solicitată, 709 mp teren este afectată de lărgirea B-dului C., iar 3291 mp este teren liber, pe care nu există construcţii noi autorizate şi nici utilităţi amenajate.
Pârâtul nu a făcut dovada că imobilul solicitat aparţine domeniului public şi chiar dacă o asemenea dovadă ar fi fost făcută, apartenenţa la domeniul public nu exceptează terenul de la restituire, pentru că Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, fără distincţia relativă la apartenenţa la domeniul public sau privat.
Prin Decizia nr. 165 din 31 octombrie 2007, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins ca tardiv apelul declarat depărat.
Instanţa de apel a reţinut că sentinţa a fost comunicată pârâtului la data de 2 mai 2007, iar cererea de apel a fost depusă la 24 mai 2007, luându-se în calcul data de pe ştampila Tribunalului Iaşi.
Prin Decizia nr. 1900 din 20 martie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de Primarul municipiului Iaşi.
A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, reţinând că cererea de declarare a apelului a fost expediată prin scrisoare recomandată la 18 mai 2007.
După rejudecare, prin Decizia nr. 62 din 2 aprilie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a admis apelul declarat de Primarul municipiului Iaşi împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte.
A înlăturat din dispozitivul sentinţei obligarea pârâtului la restituirea în natură a suprafeţei de 1691 mp şi acordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 709 mp.
A dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 1547 mp teren, situată în municipiul Iaşi, B-dul C., compusă din 440 mp şi 1107 mp, identificată conform anexei I în răspunsul la obiecţiuni.
A obligat pârâtul la despăgubiri pentru suprafaţa de 2453 mp, identificată prin acelaşi raport de expertiză.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au dovedit că sunt persoane îndreptăţite în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 şi că imobilul a fost preluat abuziv, prin expropriere,
Din suprafaţa totală de teren, de 4.000 mp, pot fi restituite în natură doar suprafeţele de teren de 400 mp şi 1.107 mp, iar suprafaţa de 2.457 mp nu poate fi restituită, pentru că este afectată de amenajări de utilitate publică şi spaţiu verde.
Prin Decizia nr. 9256 din 11 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamanţi şi depărat.
A casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
A respins ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul F.B.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că prima instanţă şi instanţa de apel şi-au sprijinit doar formal soluţia pe probele administrate în cauză, fără a identifica imobilul şi fără a clarifica situaţia sa juridică la data preluării efective de către stat şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce derivă din această situaţie.
Reînvestită cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Iaşi, prin Decizia nr. 20 din 16 februarie 2011, a admis apelul declarat de Primarul municipiului Iaşi.
A schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 380 din 12 februarie 2007 a Tribunalului Iaşi şi a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de teren de 1.695 mp, situată în Iaşi, Bulevardul C., compusă din 84 mp în str. V.M., 24 mp în str. V.M., 282 mp în str. V.M., 323 mp, în str. V.M., 120 mp în str. V.M., 108 mp în str. V.M., 419 mp, cu deţinător necunoscut şi 335 mp în str. B., conform expertizei tehnice judiciare R.P., A.C. şi C.C.
A dispus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale către reclamanţi pentru diferenţa de teren până la 4.000 mp, respectiv pentru suprafaţa de 2.305 mp teren.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei ce nu contravin deciziei şi a obligat intimaţii să plătească apelantului cheltuielile de judecată în apel.
Instanţa de apel a reţinut că, prin dispoziţia din 26 aprilie 2006, Primarul municipiului Iaşi a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren, situat în Iaşi, Bulevardul C., proprietatea autorului reclamanţilor, C.N.
Imobilul în litigiu, teren clădit şi neclădit, în suprafaţă de 4.000 mp, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 şi, apoi, a fost expropriat pentru sistematizarea străzii A.
Prin Hotărârea Consiliului local Iaşi nr. 380 din 28 iulie 2003, a fost aprobat Planul Urbanistic Zonal Construcţie pentru spaţii de învăţământ universitar în Bulevardul C., hotărâre revocată ulterior, ca urmare a faptului că destinaţia actuală a terenului este de spaţiu verde public amenajat, respectiv, parc.
Iniţial, terenul situat în Iaşi, str. B. colţ cu Bulevardul C. a fost concesionat A.R. - Filiala Iaşi, conform H.C.L. 62 din 27 septembrie 1993, revocată prin H.C.L. 73 din 29 martie 1999, ca urmare a atribuirii în folosinţă gratuită Universităţii ";A.I.C.";.
Conform raportului de expertiză, a reţinut instanţa de apel, suprafaţa de teren de 1.003 mp este ocupată de elemente de sistematizare, suprafaţa de teren de 1.077 mp este ocupată de imobilele existente la data exproprierii, suprafaţa de teren de 1.730 mp este liberă de construcţii, dar plantată cu iarbă pe care se află alee, reţea de gaze naturale subterană, troiţă, cămin de canalizare, iar suprafaţa de 1.695 mp este teren ocupat fără acte legale de proprietarii imobilelor învecinate.
Instanţa de apel a mai reţinut că suprafaţa de teren de 1.730 mp nu poate fi restituită în natură, pentru că este acoperită de spaţiu verde afectat de utilităţi publice şi face parte din domeniul public.
Singura suprafaţă de teren care poate fi restituită în natură este de 1.695 mp, ocupată fără acte, prin îngrădire, de proprietarii imobilelor învecinate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii.
Reclamanţii F.I.S., R.C.I.A. şi R.S.A.l.A. au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 2 lit. a) din Legea nr. 24/2007 şi art. 10 alin. (1) lit. a) şi art. 13 din Ordinul nr. 1549/2008 privind aprobarea Normelor tehnice pentru elaborarea Registrului local al spaţiilor verzi.
Recurenţii au mai susţinut că hotărârea instanţei de apel nesocoteşte parţial Decizia de casare nr. 9256/2009.
Astfel, situaţia juridică a suprafeţei de teren de 1.730 mp, trebuia să se lămurească prin raportare la momentul formulării notificării, pentru că la acea dată, terenul nu avea destinaţia de spaţiu verde, din moment ce a fost concesionat şi, apoi, atribuit în folosinţă gratuită Academiei şi Universităţii ";Al.I.C.";.
De altfel, terenul nu a avut această destinaţie nici la data pronunţării hotărârilor instanţei de fond şi de apel şi nici în prezent.
Au mai arătat recurenţii, că pârâtul a susţinut caracterul public al imobilului, dar anexele H.C.L. invocată fac referire la un alt teren.
Respectiva suprafaţă de teren nu putea fi restituită în natură doar în condiţiile în care, la data formulării notificării, ar fi fost evidenţiat ca parc public ori spaţiu verde de utilitate publică în planul urbanistic general.
Instanţa de apel, au susţinut recurenţii, a constatat în mod greşit că terenul este afectat de amenajări de utilitate publică, deoarece reţelele locale sunt de mici dimensiuni şi sunt amplasate pe marginea terenului solicitat.
În condiţiile în care imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, autoritatea locală nu poate dispune în mod absolut asupra acestuia şi nimeni nu poate garanta că destinaţia terenului de curţi construcţii nu va fi schimbată printr-un alt plan urbanistic general.
Recurenţii au mai invocat şi dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care garantează restituirea în natură.
Recurenţii P.D.I.L. şi F.M.N., moştenitorul reclamantului iniţial, F.B.C., au invocat, la rândul lor, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au susţinut că instanţa de apel s-a aflat în eroare cu privire la înţelesul legal al noţiunii de amenajare de utilitate publică şi a constatat eronat că, prin revocarea H.C.L. 380/2003 terenul în suprafaţă de 1.730 mp ar aparţine domeniului public.
Argumentaţia instanţei de apel s-a bazat doar pe aceste două elemente, fără a analiza apărările apelanţilor şi susţinerile din cererea de declarare a apelului.
Terenul în suprafaţă de 1730 mp nu a fost niciodată parc sau spaţiu verde de utilitate publică, această destinaţie fiindu-i atribuită pro cama, după depunerea notificării. Acest lucru rezultă din chiar înscrisurile depuse de partea adversă, din care rezultă că terenul are destinaţia de construcţii şi se află în domeniul privat, iar nu public al municipiului.
Recurenţii au mai arătat că art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră principiul restituirii în natură, indiferent de apartenenţa la domeniul public sau privat, iar art. 10 alin. (2) şi (3) din lege pledează pentru restituirea în natură.
Au mai arătat că exigenţele unui proces echitabil, garantate de art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie impun restituirea în natură a suprafeţei de teren de 1.730 mp.
Criticile formulate de recurenţi permit încadrarea recursurilor în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Ambele recursuri critică soluţia nerestituirii în natură a suprafeţei de teren de 1.730 mp şi aduc drept argumente faptul că legea specială consacră principiul restituirii în natură, faptul că terenul nu este zonă verde, ci are destinaţia de teren construcţii şi nu face parte din domeniul public al municipiului Iaşi.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a legii prin aceea că nu a restituit în natură suprafaţa de teren de 1.730 mp, se constată că imobilul, fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, este supus regimului juridic şi regulilor instituite de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Este adevărat că legea instituie principiul restituirii în natură, dar acest principiu nu este absolut, pentru că pot exista şi situaţii de excepţie, reglementate, de asemenea, prin lege.
Art. 10 menţionat mai sus, instituie o astfel de situaţie de excepţie în cuprinsul alin. (2), care prevede că în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Or, constatând că terenul este spaţiu verde şi afectat de lucrări de utilitate publică (reţele de gaze naturale, alee asfaltată, canalizare), în mod corect instanţa de apel a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă.
Sub acest aspect, reclamanţii au susţinut că terenul poate fi restituit pentru că este liber de construcţii, dar, aşa cum s-a arătat, art. 10. alin. (2) din legea specială impune aplicarea măsurilor reparatorii prin echivalent nu doar atunci când există construcţii, ci şi atunci când terenul este afectat de servituţi sau alte amenajări de utilitate publică.
În acest sens, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd la pct. 10.3 că atunci când există conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemene, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane.
Conform raportului de expertiză efectuat în apel, conform indicaţiilor date prin decizia de casare, şi schiţelor anexă la raportul de expertiză, terenul solicitat de reclamanţi apare ca o mică enclavă între Bulevardul C. şi str. G.B., alte proprietăţi particulare şi terenul restituit în natură.
Potrivit constatărilor experţilor, pe această suprafaţă de teren, de la data preluării de către stat şi până la formularea cererii de restituire în natură, s-au efectuat ca lucrări de sistematizare reţele de gaze naturale, alee asfaltată şi canalizare paralelă cu strada B. prin căminele existente C. în plus, experţii evidenţiază existenţa unei troiţe şi faptul că, în prezent, terenul este plantat cu iarbă.
Este evident, aşadar, că restituirea în natură a acestei suprafeţe de teren nu este posibilă, pentru că ar afecta nu doar amenajările de utilitate publică existente, dar şi exploatarea normală a construcţiilor din vecinătate, precum şi accesul la amenajările de utilitate publică.
Susţinerea recurenţilor reclamanţi referitoare la faptul că aceste amenajări s-ar afla la marginea parcelei solicitate nu este dovedită prin nici un înscris existent la dosar.
Chiar dacă pe schiţele anexă, experţii nu au marcat traseul reţelelor, în cuprinsul raportului de expertiză ei menţionează că lucrările au fost efectuate în suprafaţa de teren de 1.730 mp.
La aprecierea regimului de utilitate publică a acestor lucrări trebuie subliniat şi faptul că, aşa cum a reţinut instanţa de apel, iniţial, terenul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, dar, ulterior, a fost expropriat, iar amenajările existente corespund scopului exproprierii.
Prin urmare, soluţia respingerii cererii de restituire în natură nu este susţinută atât de faptul că, în prezent, imobilul reprezintă zonă verde, cât mai ales de faptul că este afectat de lucrări de utilitate publică.
Au mai arătat recurenţii, că terenul poate fi restituit în natură, pentru că nu face parte din domeniul public, iar legea nu face distincţie în funcţie de apartenenţa imobilelor la domeniul public sau privat al unităţii administrativ teritoriale.
Într-adevăr, în aplicarea Legii nr. 10/2001, apartenenţa unui imobil la domeniul public nu prezintă relevanţă, în sine, din moment ce legea operează cu propriile criterii în funcţie de care imobilele pot fi sau nu restituite în natură.
În cauză, însă, aşa cum s-a arătat, regimul juridic al imobilului este reglementat de art. 10 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii atunci când a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură.
Cu privire la acest aspect trebuie subliniat faptul că, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu poate fi invocat ca un argument pentru restituirea terenului în litigiu.
Aceasta datorită faptului că, pentru a putea beneficia de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, o persoană trebuie să deţină un bun în sensul acestei norme.
Or, în prezenta cauză, reclamanţii nu deţin un bun şi, prin urmare, nu pot beneficia de garanţiile instituite prin art. 1 din primul Protocol adiţional.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat printr-o jurisprudenţă extrem de nuanţată noţiunea de bun, iar prin hotărârea pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a analizat din nou noţiunea de ";bun actual"; şi ";valoare patrimonială"; şi a statuat că existenţa unui ";bun actual"; în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte ";valoarea patrimonială";, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, atunci când ";interesul patrimonial"; ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, este evident că reclamanţii, părţi în cadrul unei proceduri judiciare ce are drept finalitate dobândirea măsurilor reparatorii, care pot consta şi în restituirea în natură, nu sunt titularii unui bun actual, dar nici a unei valori patrimoniale, pentru a putea benefica de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Cu privire la natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanelor îndreptăţite, Curtea Europeană a stabilit atât în cauza M.A. şi alţii împotriva României dar şi în alte cauze anterioare (de ex, P. împotriva României), că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Nici garanţiile oferite de art. 6 parag. 1 din Convenţie nu pot fi invocate, pentru că reclamanţii nu au precizat sub ce aspecte cauza lor nu a beneficiat de un proces echitabil.
În plus, dreptul la un proces echitabil presupune, aşa cum chiar recurenţii reclamanţi precizează, respectarea legii interne, iar analiza cererii de restituire în natură nu se poate realiza decât prin raportare la condiţiile impuse de lege.
Nefondate sunt şi susţinerile recurenţilor reclamanţi referitoare la faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., pentru că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de îndrumările date prin decizia de casare.
Prin decizia de casare, instanţa de recurs a constatat doar că instanţele şi-au sprijinit formal soluţia pe probele administrate în cauză şi nu an stabilit pe deplin situaţia de fapt şi a arătat că este necesar a se identifica suprafaţa de teren şi a se stabili regimul juridic al imobilului la data preluării de către stat, precum şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a transmiterii notificării, în funcţie de aceste elemente instanţa de rejudecare urmând a stabili inclusiv natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanţilor.
Aceste îndrumări au fost respectate întocmai de instanţa de apel, iar soluţia pronunţată nu reprezintă o nesocotire a deciziei de casare, pentru că instanţa de recurs nu a statuat cu privire la regimul juridic al imobilului şi nici cu privire la natura măsurilor reparatorii la care reclamanţii au dreptul, potrivit legii.
Cât priveşte faptul că imobilul ar fi trecut fără titlu în proprietatea statului, trebuie menţionat faptul că această împrejurare nu este determinantă pentru a se dispune restituirea în natură, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care confereau un regim juridic special imobilelor preluate fără titlu, au fost abrogate prin Legea nr. 1/2009.
De asemenea, temerea reclamanţilor că nu există garanţii că destinaţia terenului de curţi construcţii nu va fi schimbată,nu poate fi avută în vedere,atâta timp cât condiţiile restituirii în natură sunt cele impuse de Legea nr. 10/2001, iar regimul juridic al imobilului a fost analizat prin raportare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi transmiterii notificării.
De aceea, recursurile declarate de reclamanţi se vor privi ca nefondate, iar în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii F.I.S., R.C.I.A., R.S.A.l.A., şi de reclamanţii P.D.I.L. şi F.M.N. împotriva Deciziei nr. 20 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1156/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1163/2012. Civil → |
|---|
