ICCJ. Decizia nr. 122/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 122/2012
Dosar nr. 22513/3/2008
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 22513/3/2008 la data de 11 iunie 2008, reclamanta D.I. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, solicitând instanţei prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea dispoziţiei nr. 10424/7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea apartamentului situat în Bucureşti, Bd. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Şulea, fost I. B Tito, dispoziţie pe care o consideră netemeinică şi nelegală.
În motivarea contestaţiei, contestatoarea a învederat că a dobândit apartamentul solicitat spre restituire prin contractual de vânzare cumpărare nr. x/1969 încheiat cu Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, imobilul fiind scos la licitaţie şi vândut ca efect al aplicării sentinţei civile nr. 7456 din 15 decembrie 1978 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126 din 4 mai 1979 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, reţinându-se că D.I. şi P. nu justifică provenienţa licită a unor bunuri şi a unor cheltuieli în sumă de 128.784 lei, astfel că s-a dispus obligarea acestora la plata în solidar a sumei anterior menţionate, în baza Legii nr. 18/1968.
Contestatoarea a mai arătat că prin înştiinţarea de plată din 4 iulie 1979, D.I. şi P. au fost somaţi să achite această sumă în termen de 3 zile de la primirea înştiinţării, sumă la care s-au adăugat şi majorările de întârziere, ajungându-se la un debit de 228.868 lei; ulterior, pentru recuperarea acestui debit de către organele fiscale, s-a dispus vânzarea la licitaţie publică a apartamentului proprietatea debitorilor, imobilul fiind adjudecat de numita Ş.M. în baza procesului verbal din data de 23 noiembrie 1984.
Prin sentinţa civilă nr. 446 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis contestaţia, a dispus anularea dispoziţiei din 7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii motivate prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii în echivalent bănesc potrivit prevederilor art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. Camil Ressu.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din actul normativ de referinţă; s-a apreciat că Legea nr. 10/2001 are aplicabilitate generală pentru toate situaţiile de preluare abuzivă a imobilelor ce au intrat în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, stabilind o singură excepţie, anume, terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991.
Prima instanţă a apreciat că în mod greşit intimatul a reţinut că notificarea reclamantei prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent nu intră în domeniul de aplicare a Legii 10/2001.
Cercetând înscrisurile cauzei prin care apartamentul a fost vândut la licitaţie publică în baza hotărârii judecătoreşti prin care debitorii au fost obligaţi la achitarea debitului către stat, tribunalul a constatat că apartamentul pentru care reclamanta a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în baza legii speciale, era exceptat de la măsura executării silite, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, situaţie în care s-a apreciat că executarea silită astfel realizată a fost una abuzivă, ceea ce se circumscrie domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, s-a reţinut că Legea nr. 18/1968 instituia o procedură de control a provenienţei bunurilor dobândite de o persoană fizică, atunci când existau date şi indicii temeinice cu privire la o vădită disproporţie între valoarea bunurilor acesteia şi veniturile sale.
Referitor la executarea silită a acestui impozit, care, în ce o priveşte pe reclamantă şi defunctul său soţ, s-a finalizat cu adjudecarea imobilului la licitaţie publică, reclamanta a invocat încălcarea dispoziţiilor în vigoare la acea dată, anume ale art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221//1960, potrivit cărora pentru debite din impozite şi taxe, era exceptată de la urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor şi familia sa.
În acest context, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate abuziv de stat se înţeleg şi imobilele preluate pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive dispuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.
Totodată, s-a constatat că procedura execuţională demarată în baza sentinţei civile nr. 7456 din 15 decembrie 1978 a Judecătoriei sector 4, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1126 din 4 mai 1979 a Tribunalului Bucureşti a avut loc atât pentru impozitul iniţial de 128.784 lei, cât şi pentru penalităţile de întârziere calculate la impozitul iniţial stabilit, ajungându-se la un debit de 228.868 lei.
În consecinţă, constatându-se că în prezenta cauză apartamentul proprietatea debitorilor a fost scos la licitaţie publică şi pentru un debit provenit din impozit, în partea referitoare la majorările de întârziere calculate la debitul iniţial, s-a admis contestaţia, dispunându-se anularea dispoziţiei emise de Primarul Municipiului Bucureşti şi obligarea la a emite o nouă dispoziţie cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul ce a făcut obiectul executării silite şi a căror valoare se va raporta la criteriul stabilit prin dispoziţiile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, anume, valoarea de circulaţie a apartamentului.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe pârâtul a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 107/ A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Pentru a decide astfel, după reluarea situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, curtea de apel a constatat că în cazul în care entităţii notificate în baza Legii 10/2001 i se solicită acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, aceasta este în măsură să califice dacă a fost sau nu o preluare abuzivă, astfel că, motivarea trebuie să cuprindă arătarea considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de fapt care au condus la adoptarea soluţiei.
Instanţa de apel a stabilit că, la momentul rejudecării se vor determina pe deplin împrejurările în care imobilul a fost preluat definitiv în patrimoniul statului, se vor verifica aspectele referitoare la legalitatea procedurii execuţionale, sens în care se va stabili dacă imobilul avea sau nu destinaţia prevăzută de art. 12 lit. f) din Decretul 221/1960 şi se va stabili şi situaţia juridică actuală a acestuia, cu indicarea considerentelor de fapt şi de drept ale soluţiei adoptate.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta reclamantă învederează în dezvoltarea motivelor de recurs că la dosarul primei instanţe a fost depusă sentinţa civilă nr. 7456 din 15 decembrie 1978 pronunţată de Judecătoria sector 4 din cuprinsul căreia rezulta inventarul bunurilor mobile şi imobile deţinute de reclamantă şi soţul său la momentul efectuării cercetărilor în baza Legii nr. 18/1968, astfel că, reiese cu evidenţă că singurul imobil pe care îl deţineau era apartamentul din Bucureşti, Str. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Şulea, fost I. B. Tito,; de asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă copia actului de identitate a reclamantei din care reiese că adresa sa de domiciliu era la acelaşi apartament.
Recurenta învederează că în aceste condiţii instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu a fost cercetat fondul cauzei şi că nu există date suficiente pentru a se stabili dacă apartamentul vândut la licitaţie public a fost supus executării silite cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 lit. f) din Decretul nr. 221/1960, apartament ce reprezenta singura proprietate imobiliară a familiei D.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a dat o interpretare abuzivă actului dedus judecăţii şi a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care pârâtul prin apelul formulat a criticat greşita calificare a preluării ca fiind abuzivă, invocându-se că preluarea a operat în baza unei sentinţe pronunţate în baza Legii nr. 18/1968, fără însă a se face nicio referire la condiţiile prevăzute de art. 12 lit. f) din Decretul nr. 221/1960.
Restul motivelor de recurs dezvoltate de recurentă reprezintă reluarea situaţiei de fapt şi demersul de a se demonstra juridic incidenţa Legii nr. 10/2001, în sensul calificării preluării ca fiind una abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare a legii speciale.
Recurenta a anexat motivelor de recurs înscrisuri care se regăsesc în dosarul primei instanţe şi la care a făcut referire în cuprinsul memoriului de recurs.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare.
Recursul formulat este fondat.
Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 304 pct. 8 (interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii) şi ale art. 304 pct. 6 C. proc. civ. (acordarea a mai mult decât s-a cerut) nu sunt incidente în cauză, fiind inadecvat invocate de recurentă, întrucât cele arătate în dezvoltarea acestor motive de nelegalitate nu sunt susceptibile de încadrare în aceste dispoziţii legale.
Astfel, motivele de apel sau criticile formulate de pârât prin memoriul de apel nu pot fi calificate drept cereri deduse judecăţii (“ceea ce s-a cerut”) pentru a fi permisă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în situaţia în care instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac analizează mai mult, mai puţin sau ceea ce nu a făcut obiectul criticilor, situaţia descrisă putând fi eventual încadrată în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; în plus, nu trebuie omis faptul că în limita motivelor de apel, instanţa este în măsură să examineze cauza sub toate aspectele, dat fiind caracterul devolutiv al căii de atac, putând să invoce chiar din oficiu motive de ordine publică, potrivit dispoziţiilor art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., situaţie în care în mod legal nu se analizează criticile din motivele de apel, motivele de ordine publică fiind prioritare, întrucât atrag sancţiunea nulităţii absolute.
Nici dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente, recurenta în mod greşit invocând în susţinerea acestei teze de nelegalitate “interpretarea abuzivă” a motivelor de apel, sensul normei menţionate vizând actul juridic în accepţiunea sa din dreptul substanţial, anume, manifestare de voinţă în scopul naşterii, modificării sau stingerii unui raport juridic; această ipoteză de nelegalitate nu va fi niciodată analizată în raport de criticile formulate prin motivele de apel, criticile căii de atac nereprezentând actul juridic dedus judecăţii; în speţă, actul juridic dedus judecăţii este dispoziţia emisă de primarul general în soluţionarea notificării formulate de reclamantă.
În consecinţă, faţă de cele menţionate, Înalta Curte va analiza cele încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, obiectul pricinii de faţă îl constituie contestaţia formulată de recurenta reclamantă împotriva dispoziţiei nr. 10424 din 7 mai 2008 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru apartamentul situat în Bucureşti, Bd. Camil Ressu, fost Nicolae Grigorescu, fost Ion Şulea, fost I. B Tito.
Prima instanţă a soluţionat pricina cu care a fost învestită şi, apreciind în sensul nelegalităţii şi netemeiniciei dispoziţiei contestate, a dispus admiterea cererii, anularea dispoziţiei atacate şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi dispoziţii cu propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale, pentru apartamentul ce a aparţinut reclamantei şi defunctului său soţ.
Prima instanţă, în considerentele sentinţei, a prezentat raţionamentul care a condus la adoptarea soluţiei redate în dispozitivul sentinţei, parcurgând etapele de analiză proprii cererii deduse judecăţii: s-a analizat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, s-a evaluat modalitatea de preluare a apartamentului din patrimoniul reclamantei şi al soţului său, s-a calificat această preluare ca fiind una abuzivă, motiv pentru care s-a apreciat că deposedarea acestora intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, contrar celor reţinute de pârât în dispoziţia contestată; în sfârşit, tribunalul constatând îndeplinite cerinţele legii speciale, a procedat la identificarea tipului de măsuri reparatorii cuvenite reclamantei şi a dispus în consecinţă, obligând pârâtul la emiterea unei noi dispoziţii cu propunerea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa fiind, instanţa de apel, în absenţa unor critici cu un atare conţinut şi în lipsa invocării vreunui motiv de ordine publică de natură a permite soluţia admiterii apelului cu desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Or, în condiţiile în care cauza nu a fost soluţionată de prima instanţă cu lipsă de procedură (ceea ce oricum era subsecvent valorificării unei atari critici prin motivele de apel de partea vătămată prin această neregularitate) şi cum tribunalul a cercetat pricina pe fondul ei, soluţia adoptată neputând fi asimilată pronunţării pe cale de excepţie sau unei analizări aparente a fondului cauzei, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., niciunul dintre cele două motive indicate de text care permit această soluţie nefiind incident în cauză.
În plus, din motivarea lapidară a deciziei recurate nu s-ar putea reţine nici valorificarea vreunei nulităţi absolute virtuale (art. 105 alin. (2) corob. cu art. 108 alin. (1) şi art. 261 pct. 5 C. proc. civ.) referitoare la nemotivarea soluţiei primei instanţe, întrucât pe de o parte, soluţia primei instanţe redă raţionamentul pe care s-a întemeiat, iar pe de altă parte, un astfel de motiv de ordine publică (nulitatea sentinţei pentru nemotivare) nu a fost invocat din oficiu de instanţa anterioară, în condiţiile în care prin motivele de apel pârâtul nu a formulat o astfel de critică.
În consecinţă, Înalta Curte constatând fondate criticile dezvoltate de recurentă în baza ipotezei reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru cercetarea criticilor formulate de apelant prin motivele de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta D.I., împotriva deciziei civile nr. 107/ A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă public, azi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 120/2012. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 125/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
