ICCJ. Decizia nr. 125/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 125/2012
Dosar nr. 5108/117/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 276 din 25 martie 2010, Tribunalul Cluj a admis acţiunea formulată de reclamantul G.I.I., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să achite reclamantului echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 243.900 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică aplicată reclamantului prin sentinţa nr. 181/1950, pronunţată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj; a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 952 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 181 din 22 martie 1950 pronunţată în Dosarul nr. 221/1950 al Tribunalului Militar Cluj reclamantul G.I. a fost condamnat la 8 ani temniţă grea, 6 ani degradare civică şi confiscarea averii, pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. III C. pen.
Din biletul de eliberare din 12 mai 1956 a Formaţiunii nr. 0622 Aiud rezultă că reclamantul a executat efectiv pedeapsa în perioada 23 august 1949 - 12 mai 1956.
Din declaraţiile martorilor Ş.G. şi U.A. a rezultat că reclamantul a fost închis în penitenciarele din Piteşti, Gherla şi Aiud. La penitenciarul Piteşti a fost victima fenomenului Piteşti, în cadrul căruia deţinuţii erau bătuţi şi terorizaţi de alţi deţinuţi conduşi de Ţ., condiţiile de detenţie fiind greu de imaginat pentru o persoană normală. În toamna anului 1951 reclamantul a ajuns la Penitenciarul Gherla, unde a lucrat la fabrică şi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, iar in anul 1955 a fost mutat la Penitenciarul Aiud.
După eliberare reclamantul a lucrat ca magaziner şi apoi funcţionar, fără să poată profesa în domeniul pentru care a făcut facultatea, fiind în continuare urmărit de securitate.
Reclamantul a depus la dosar copii ale diplomei de licenţă, ale tabelului privind notele obţinute şi ale mai multor adrese emise de Facultatea de Ştiinţe Juridice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai şi de Ministerul Învăţământului, din care rezultă că după eliberare reclamantul a urmat cursurile la secţia fără frecvenţă în perioada 1956-1959, după care a fost exmatriculat, întrucât avea „o situaţie necorespunzătoare”, fiind reînmatriculat în anul 1966/1967.
De asemenea, a depus copia cărţii de muncă din care reiese că după eliberare a lucrat ca strungar, magaziner, merceolog, contabil, şef serviciu aprovizionare, economist.
Din actele comunicate de CNSAS rezultă că reclamantul a fost urmărit permanent de securitate până în anul 1989.
Prin hotărârea nr. 156 din 10 august 1990 a Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 s-a stabilit că perioada de detenţie a reclamantului, de 6 ani, 8 luni şi 9 zile, reprezintă 10 ani vechime în muncă şi s-a acordat reclamantului o indemnizaţie lunară de 1.333 lei.
În lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege instanţa a constatat că reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului moral suferit prin condamnarea politică suferită.
Instanţa de fond a reţinut că prin condamnarea politică suferită reclamantului i s-a produs un prejudiciu deosebit de grav, consecinţele condamnării vizând sănătatea sa fizică şi psihică, precum şi situaţia familială, profesională şi socială, cursul vieţii acestuia fiind schimbat în mod esenţial la vârsta de 20 ani datorită condamnării şi a apreciat că suma solicitată cu titlu de daune morale, de 243.900 euro, reprezintă o reparaţie echitabilă pentru suferinţele produse acestuia ca urmare a condamnării sale politice, raportat la toate elementele stării de fapt rezultate din probatoriile administrate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că la cuantificarea daunelor morale au avut preponderenţă aprecierile subiective, imposibil de controlat judiciar, ajungându-se la supraevaluarea prejudiciului.
Pârâtul a mai arătat că instanţa de fond şi-a întemeiat hotărârea, în cea mai mare parte, pe prezumţii, reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ., iar regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin sentinţa criticată.
S-a criticat totodată faptul că instanţa nu a ţinut cont de măsurile reparatorii acordate reclamantului în baza altor acte normative: Decretul-lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999.
Prin decizia civilă nr. 55/ A din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă,de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis în parte apelul pârâtului, reţinând că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, situaţie ce are drept consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe textul legal arătat, care, astfel, şi-a încetat efectele juridice.
În lipsa existenţei temeiului legal ce instituia dreptul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri morale, rezultă că o acţiune nu poate fi întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., iar reclamantul de deţine un „bun” sau o „speranţă legitimă” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, pentru ca solicitările sale să fie soluţionate din perspectiva acestor reglementări.
Instanţa de apel a menţinut însă obligaţia stabilită în sarcina pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată, reţinând că, în urma dispariţiei temeiului legal al acţiunii, Statul este în culpă procesuală dat fiind că acesta a provocat existenţa prezentului proces, introducerea acţiunii fiind datorată apariţiei Legii nr. 221/2009, iar dispariţia acestui temei legal nu se datorează în nicio măsură reclamantului ci doar Statului, care trebuie să răspundă pe tărâmul culpei procesuale prin acordarea cheltuielilor de judecată la fond şi în apel.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul Glodeanu Ioan Inocenţiu, arătând că în mod greşit instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 care a lipsit de efecte juridice textul legal care reglementa acordarea daunelor morale în situaţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Cauza putea fi soluţionată prin raportare la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar dreptul la despăgubiri nu îşi are temeiul doar în textul declarat neconstituţional, ci, în primul rând, în textele art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 221/2009.
Chiar dacă instanţa de apel nu mai putea să aprecieze aspectele deduse judecăţii din perspectiva prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, trebuia să constate că efectele condamnării politice nu s-au rezumat la prejudiciile de tip patrimonial ce au fost cauzate, pe de o parte, prin privarea de libertate, iar, pe de altă parte, ulterior, prin măsurile restrictive ce au fost consecinţe ale simplei calităţi de condamnat politic (de ex. calculul vechimii în muncă în perioada anterioară anului 1989, veniturile salariale neconforme pregătirii dată fiind nerecunoaşterea pregătirii profesionale, etc.); că efectele pe plan moral ale condamnării politice nu au fost cu nimic înlăturate prin aceea că în textul art. 2 din lege s-a înscris sintagma „efectele acestora sunt înlăturate de drept”; că natura însăşi a drepturilor nepatrimoniale încălcate prin condamnarea politică este incompatibilă cu a considera că, pe acest plan, efectele condamnării sunt înlăturate de drept.
De aceea, pentru o reală înlăturare a acestor efecte era necesar ca dispoziţia din art. 2 al legii de reparaţie să fie considerată a fi un temei suficient şi al dreptului la înlăturarea efectelor suferite, sub forma concretă a unui drept la despăgubiri.
Sub aspect procedural, o dispoziţie imperativă aşa cum este cea din art. 2 din Legea nr. 221/2009, nu trebuie, în mod distinct, explicit şi special, invocată de cel care promovează acţiunea în justiţie ca mijloc de realizare a drepturilor sale, ci instanţa este ţinută să îi dea în mod direct eficienţă (instanţa de fond a şi procedat, de altfel, în acest sens);
În condiţiile în care legea specială a reglementat doar dreptul la reparaţie, ceea ce înseamnă şi obligaţia corelativă corespunzătoare, dar nu a stabilit şi modul de determinare a cuantumului daunelor cuvenite, devin incidente prevederile art. 998 - 999 C. civ., care consacră în dreptul intern principiul reparaţiei integrale a prejudiciilor, inclusiv a celor morale.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În mod corect instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, legalitatea acestui act de procedură fiind confirmată de Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, prin care s-a tranşat tocmai problema de drept a efectelor celor două decizii ale Curţii Constituţionale asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare.
Decizia în interesul legii a fost publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-şi efectele la data soluţionării prezentului recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, s-a statuat că „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
În motivarea deciziei date în interesul legii, s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât şi de blocul de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curţii Constituţionale trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, prin prisma regulilor de aplicare a legii în timp, situaţiile juridice în curs de constituire (facta pendentia) în temeiul Legii nr. 221/2009 – cum sunt drepturile de creanţă, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, şi al întinderii dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege) se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă - sunt sub incidenţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, de imediată şi generală aplicare.
Ca atare, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând (nefiind vorba despre o situaţie juridică voluntară), în absenţa unei dispoziţii legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a conchis instanţa supremă.
Dată fiind decizia în interesul legii, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat corect dând eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. -15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă.
De asemenea, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., criticile recurentului pe acest aspect fiind nefondate.
În condiţiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă, analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o asemenea soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I - a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantei în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I - a C. proc. civ. sunt redate în teza a II - a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Nu poate fi primită nici critica recurentului referitoare la faptul că art. 1 şi 2 din Legea 221/2009 ar trebui să fie considerat un temei suficient pentru confirmarea dreptului său la acordarea daunelor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât înlăturarea de drept a efectelor hotărârilor judecătoreşti de condamnare privesc efectele directe decurgând din condamnare, efecte în plan penal (înlăturarea acelei condamnări din cazierul judiciar al persoanei sau a efectelor altor pedepse accesorii şi complementare, dacă era cazul, etc.); or, singurul temei pentru repararea prejudiciului de natură morală decurgând din condamnare era art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, normă declarată neconstituţională, astfel cum s-a arătat.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.I.I., împotriva deciziei nr. 55/ A din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă,de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 122/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 128/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
