ICCJ. Decizia nr. 131/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 131/2012
Dosar nr. 2149/117/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 820 din 6 octombrie 2010, Tribunalul Cluj a admis acţiunea reclamantei L.M. născută L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, a obligat pârâtul la plata, în favoarea reclamantei a unor despăgubiri civile în valoare de 4.500 euro.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă depuse în probaţiune, reclamanta este fiica deţinutului politic L.V., care a fost condamnat politic prin sentinţa penală nr. 937 din 01 decembrie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul penal nr. 1001/1950, la 12 ani temniţă grea şi 7 ani degradare civică, pentru comiterea infracţiunilor de acte de teroare în grup, uneltire contra securităţii şi deţinere ilegală de armă militară, infracţiuni prevăzute de Decretul nr. 163/1950 privind deţinerea, portul şi vânzarea armelor şi muniţiilor precum şi transportul explozivilor, publicat în Buletinul Oficial nr. 54 din 26 iunie 1950, Decretul nr. 199/1950 pentru modificarea Legii nr. 16 din 15 ianuarie 1949, pentru sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea statului şi propăşirea economiei naţionale, publicat în Buletinul Oficial nr. 68 din 12 august 1950, art. 121 şi 209 C. pen. din anul 1936, republicat în M. Of. nr. 48 din 02 februarie 1948. În baza art. 4 din Decretul nr. 199/1950 combinat cu art. 25 pct. 6 C. pen. şi art. 30 C.F. s-a dispus confiscarea totală a averii deţinutului politic L.V. Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 180/1951 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 art. 1 lit. a), h) şi i), aceste faptele săvârşite de către antecesorul reclamantei constituie de drept condamnări cu caracter politic.
Tatăl reclamantei, L.V., a executat integral pedeapsa în Penitenciarul Botoşani, în perioada 24 iunie 1950 - 20 iunie 1962, conform biletului de eliberare. Acesta a decedat la data de 24 decembrie 2003.
În cauză au fost audiaţi doi martori, care au arătat că tatăl reclamantei a fost arestat de organele de securitate pentru propagandă anticomunistă, ulterior fiind condamnat. Din relatările martorilor, a rezultat că antecesorul reclamantei a executat o pedeapsă cu închisoarea în condiţii grele de detenţie, fiind bătut, fiindu-i puse în pericol sănătatea şi integritatea corporală, chiar şi viaţa. După eliberare a continuat să aibă probleme de sănătate şi a fost marginalizat de societate datorită condamnării politice. A fost urmărit în continuare de către organele de securitate.
Aspectele relatate de martori au fost confirmate şi de actele existente în dosarul C.N.S.A.S. comunicat instanţei.
Având în vedere situaţia de fapt relevată şi probatoriile administrate, instanţa de fond a apreciat că reclamanta, în calitate de moştenitoare de gradul I a fostului deţinut politic, defunctul L.V., condamnat pentru infracţiuni care constituie de drept condamnări cu caracter politic potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri în valoare orientată spre maximul prevăzut de lege pentru suferinţele provocate tatălui său prin condamnare, datorită duratei lungi a pedepsei, a consecinţelor negative pe plan fizic şi psihic ale condamnării. Aşa cum a rezultat din declaraţiile martorilor, în perioada executării pedepsei, antecesorului reclamantei i-a fost pusă în primejdie sănătatea, integritatea psihică şi fizică şi chiar viaţa, consecinţele condamnării răsfrângându-se şi în plan familial şi social chiar şi după eliberare. Antecesorul reclamantei a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, pe o perioadă de 13 ani, până la deces, conform Hotărârii nr. 260/1990, prin urmare, ţinând cont de această despăgubire parţială, a stabilit în favoarea reclamantei în baza art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 o despăgubire în valoare de 4.500 euro.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat în termen legal apel ambele părţi.
Reclamanta L.M. a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale nu acoperă integral prejudiciul moral cauzat, iar O.U.G. nr. 62/2010, care a limitat cuantumul acestor daune a fost declarată neconstituţională prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că se impune respingerea în totalitate a acţiunii, iar în subsidiar, diminuarea daunelor morale pe motiv că prejudiciul suferit de antecesorul reclamantei a fost integral acoperit prin acordarea către acesta a drepturilor prevăzute de Decretul-legi nr. 118/1990, în perioada cuprinsă între 1990-2003.
Ambele părţi au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului celeilalte, ca nefondat, reiterând, de fapt, motivele invocate în propriile apeluri.
În cursul soluţionării apelului, a fost pronunţată decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prin care textul art. 5 alin. (1) lit. a) fost declarat neconstituţional, lăsând fără fundament juridic acţiunea, împrejurare pusă în discuţia părţilor de instanţă, din oficiu.
Prin decizia civilă nr. 130/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins, ca nefondată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituţia României în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, apreciindu-se că dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Instanţa de apel, a apreciat, de asemenea, că nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi invocată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.
Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională.
Instanţa de apel a apreciat că nici încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie nu poate fi reţinută, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu intră în discuţie nici încălcarea dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, întrucât reclamanta nu se poate prevala de o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.
Instanţa de apel a considerat că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv, a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta L.M., arătând că prin soluţia pronunţată instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Dreptului Omului şi a Libertăţilor fundamentale şi a reiterat, în susţinerea motivelor de recurs, împrejurările de fapt generatoare de prejudicii autorului său, respectiv, faptul că în timpul detenţiei nelegale acesta a fost bătut, schingiuit, pus la munci foarte grele în condiţii periculoase, fiindu-i puse în pericol sănătatea şi integritatea corporală, chiar şi viaţa. După eliberarea din închisoare i-a fost stabilit timp de 2 ani domiciliu obligatoriu in Bărăgan, unde a lucrat în continuare în condiţii grele şi mizere, cu toate că avea probleme de sănătate, fiind tot timpul marginalizat de societate, fiind afectată fizic şi psihic atât reclamanta cât şi copii acesteia întrucât au fost urmăriţi permanent de securitate.
Recursul formulat este nefondat.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat atât inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010, cât şi inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului său.
Pe de altă parte, reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
Acest aspect a fost tranşat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care îşi produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Această dispoziţie a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora.
În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantei.
Înalta Curte constată că nici încălcarea art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană nu poate fi reţinută, aşa cum de altfel a statuat şi instanţa de apel.
Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un “bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Prin urmare, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui “bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce priveşte noţiunea de „speranţă legitimă”, fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României, paragraful 137).
Aşa cum se reţine în decizia dată în interesul legii, o asemenea jurisprudenţă nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curţii Constituţionale, având în vedere că jurisdicţia supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunţarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanţilor de o manieră irevocabilă.
De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noţiunea de „speranţă legitimă,” iar nu de simplă speranţă în valorificarea unui drept de creanţă, şi pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În concluzie, nu se poate afirma că există un bun susceptibil de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce în speţă nu poate fi reţinut.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta L.M. împotriva deciziei nr. 130/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 129/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 133/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
