ICCJ. Decizia nr. 129/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 129/2012
Dosar nr. 703/117/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 818 din 6 octombrie 2010 a Tribunalului Cluj, a fost admisă acţiunea civilă promovată de către reclamanta B.S.N. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pârâtul fiind obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.500 euro, reprezentând despăgubiri morale acordate în temeiul Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că, potrivit actelor de stare civilă depuse în probaţiune, reclamanta este fiica defunctului B.I.
Conform Sentinţei nr. 14/1971 a Tribunalului Militar Cluj, tatăl reclamantei a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, faptă prevăzută de art. 166 C. pen. la o pedeapsă de 8 ani închisoare. S-a reţinut, prin sentinţa de condamnare, că antecesorul reclamantei, în calitate de membru al cultului M.I. a participat la întâlniri la care s-a propagat ideea că orânduirile socialiste, statele şi organele guvernamentale socialiste sunt creaţii ale satanei care până în anul 1975 vor fi nimicite. Acesta a fost arestat preventiv la data de 11 decembrie 1970, ulterior, durata arestului preventiv fiind dedusă din pedeapsă.
Conform adresei din 71 din 9 iulie 1976 a rezultat că pedeapsa aplicată tatălui reclamantei a fost graţiată, tatăl reclamantei executând efectiv o pedeapsă cu închisoarea de 5 ani şi 7 luni, între 11 decembrie 1970 - 5 iulie 1976.
Condamnarea pentru fapta săvârşită de către autorul reclamantei constituie de drept o condamnare politică, în sensul art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că în raport de această condamnare, reclamanta este îndreptăţită să beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi să obţină despăgubiri morale.
Faţă de celelalte condamnări invocate de reclamantă, respectiv, pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare, instanţa a apreciat că pentru acestea nu se pot acorda despăgubiri morale în temeiul Legii 221/2009, întrucât nu poate fi considerată drept o condamnare politică nefiind întrunite criteriile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Infracţiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantei, respectiv infracţiunea de insubordonare, nu poate fi considerată ca fiind o infracţiune politică deoarece activitatea reţinută prin hotărârea de condamnare (refuzul de a îmbrăca haina militară, de a pune mâna pe armă, de a depune jurământul militar) nu se circumscrie dispoziţiilor O.U.G. nr. 214/1999, neavând drept scop situaţiile prevăzute la literele a)- e) ale textului.
Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, şi art. 5 alin. (1) lit. A) şi alin. (11) din lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, instanţa a apreciat că reclamanta în calitate de moştenitoare de gradul I a fostului condamnat, defunctul B.I., condamnat pentru infracţiuni care constituie de drept condamnări cu caracter politic potrivit art. 1 din Legea nr. 221/2009, este îndreptăţită să beneficieze de despăgubiri în valoare orientată spre limita inferioară prevăzută de lege pentru suferinţele provocate tatălui său prin condamnare, datorită duratei pedepsei, a consecinţelor negative pe plan fizic şi psihic ale condamnării. Antecesorul reclamantei a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990, până la deces în 10 martie 2006, astfel că, instanţa a ţinut cont de această despăgubire parţială şi a stabilit în favoarea reclamantei în baza art. 5 lit. a) pct. 2 din Legea nr. 221/2009 o despăgubire în valoare de 1.500 euro.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen legal apel pârâtul, solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa, respingând acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a constatat că temeiul juridic pentru daunele morale solicitate de reclamantă îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 62/2010.
Însă, aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care s-a împlinit termenul de 45 de zile prev. de art. 147 din Constituţia României, în interiorul căruia Parlamentul sau Guvernul puteau să pună de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, astfel că, dispoziţia legală ce constituie fundamentul juridic al acţiunii şi-a încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a apreciat că nu se pune problema retroactivităţii legii civile în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea poate fi invocată, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, cu condiţia ca dispoziţiile respective să aibă legătură cu soluţionarea cauzei. Întrucât excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională. În speţă, o astfel de excepţie nu a fost invocată în această cauză, ci ea a fost admisă într-un alt dosar, iar decizia Curţii nr. 1358 din 21 octombrie 2010 este însă, definitivă şi general obligatorie, conform art. 31 alin. (1) din Legea 47/1992.
Curtea de apel a considerat că nu poate fi reţinută nici încălcarea dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, întrucât schimbarea în apel a sentinţei pronunţate în primă instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ea reţinându-se doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Nu intră în discuţie nici încălcarea dreptului la respectarea bunurilor în sensul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, întrucât reclamanta nu se poate prevala de o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece, deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ. Nu a existat nici o jurisprudenţă constată în sensul acordării acestora şi stabilirii unor criterii pentru cuantificarea lor, instanţele confruntându-se recent cu astfel de acţiuni raportat la data intrării în vigoare a actului normativ ce a constituit la un moment dat fundamentul lor.
Instanţa de apel a considerat că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv, a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În termen legal, împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta învederează că instanţa de apel a admis apelul declarat de Statul Roman prin MFP şi în consecinţă a respins acţiunea pentru aceea că în cursul soluţionării litigiului de faţă a intervenit Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale care a statuat că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional şi, ca atare, acţiunea nu mai are suport juridic.
Recurenta susţine că o asemenea concluzie este greşită, întrucât la data înregistrării acţiunii textul legal care dădea vocaţia la acordarea de despăgubiri era în vigoare şi raportul juridic trebuia soluţionat în raport de această normă, mai ales că dispoziţiile modificatoare nu pot avea putere retroactivă conform art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Recurenta susţine că o soluţie contrară acestui punct de vedere tulbură echilibrul social şi principiul legalităţii.
În opinia sa, decizia Curţii Constituţionale se aplică doar acţiunilor, respectiv, raporturilor juridice născute, înregistrate pe rolul instanţelor după pronunţarea acesteia.
De asemenea, având în vedere că s-au soluţionat şi au rămas definitive hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri în baza textului de lege menţionat şi având în vedere că s-au pronunţat soluţii prin care s-au respins aceste acţiuni, se creează o situaţie discriminatorie, întrucât la situaţii identice, egale, se aplică un tratament juridic diferenţiat, violându-se astfel principiul legalităţii.
Recursul formulat este nefondat.
Recurenta reclamantă a formulat critici privind discriminarea dar şi principiul neretroactivităţii legii civile noi.
Ambele critici urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Astfel, discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurenta se raportează la alte persoane a căror situaţie intra în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010; or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi, dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale (înscris ca atare şi în dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie), constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare; în plus, nici premisa plasării într-o situaţie identică sau similară nu se verifică, momentele diferite ale unor asemenea soluţii, fiind o circumstanţă esenţială în determinarea cadrului legal aplicabil fiecăreia dintre ele.
Principiul neretroactivităţii de asemenea nu a fost nesocotit de instanţa de apel, acesta neavând în conţinutul său conceptual semnificaţiile enunţate de recurentă, câtă vreme în pricina sa nu fusese adoptată o soluţie definitivă la momentul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi reţinerea acestui temei juridic şi la data soluţionării apelului, ar fi avut semnificaţia ultraactivităţii legii, ceea ce nu poate fi primit.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat atât inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamantă în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010, cât şi inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului său.
Pe de altă parte, reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă – ulterior constatată a fi neconstituţională – era în vigoare.
Acest aspect a fost tranşat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care îşi produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Această dispoziţie a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora.
În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.S.N., împotriva deciziei nr. 35/ A din 20 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 128/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 131/2012. Civil → |
|---|
