ICCJ. Decizia nr. 128/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 128/2012
Dosar nr. 618/108/2010
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 271 din 14 aprilie 2010, Tribunalul Arad a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamantele C.E. şi C.I. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul să plătească reclamantelor suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. în ziua plăţii şi suma de 4.100 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că tatăl reclamantelor, defunctul B.N., pentru opiniile sale, a fost condamnat politic (administrativ) prin sentinţa nr. 66 din 7 martie 1953 a Tribunalului Militar teritorial Timişoara, la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru delictul prevăzut de art. 6 alin. (2) combinat cu art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950, reţinându-se că a găzduit şi alimentat fugarii urmăriţi pentru activitate contrarevoluţionară şi nu s-a încadrat politiceşte, iar ca efect al condamnării suferite de tatăl lor, repercusiunile s-au manifestat şi asupra familiei sale, inclusiv asupra reclamantelor.
S-a mai reţinut că autorul reclamantelor nu a beneficiat de măsuri reparatorii în baza Decretului-lege nr. 118/1990 deoarece a decedat la 11 august 1979, anterior apariţiei decretului, iar mama reclamantelor, B.S., a beneficiat de măsuri reparatorii, fiindu-i acordată o indemnizaţie lunară, conform Hotărârii Comisiei nr. 1110 de la data de 16 aprilie 1991 şi până la data decesului 19 februarie 2006, dar reclamantele nu au beneficiat de măsuri reparatorii.
Astfel, în raport de dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 998 şi urm. C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituţie şi art. 504 C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că acţiunea reclamantelor este întemeiată în parte, apreciind că suma de 150.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat acestora ca urmare a condamnării politice a tatălui lor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că, din înscrisurile existente la dosar nu rezultă identitate între B.N., născut la 16 martie 1912 (aşa cum reiese din sentinţa civilă 66/1953 a Tribunalului Militar Teritorial Timişoara) şi B.N., născut la 23 februarie 1912, aşa cum apare în certificatul de deces, buletinul reclamantelor şi în certificatul de căsătorie, motiv pentru care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a acestora.
Pârâtul a mai arătat că instanţa a omis să pună în vedere reclamantelor să depună sentinţa de condamnare cu menţiunea „caracterului politic”, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009 şi nu a ţinut cont de măsurile reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, acordarea sumei de 150.000 euro echivalând cu o îmbogăţire fără justă cauză.
Prin decizia civilă nr. 241/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentinţa atacată şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel a reţinut că, din interpretarea coroborată a înscrisurilor existente la dosarul cauzei (f.14, 34, 43, 51, 60, 107-112 dosar fond), rezultă în mod neechivoc că numitul B.N., născut la data de 23 februarie 1912 în loc. Nermis, jud. Arad şi decedat la 11 august 1979, cu ultimul domiciliu în sat Sălişte, nr. 218, com. Cărand, jud. Arad, este una şi aceeaşi persoană cu B.N., astfel încât, această excepţie a fost găsită neîntemeiată.
Referitor la fondul litigiului, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, fiind astfel desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantelor.
S-a apreciat că această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflate în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.E. şi C.I., arătând că prin soluţia pronunţată instanţa de apel a încălcat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi interzicerii discriminării astfel cum sunt consacrate de normele interne constituţionale şi de cele comunitare, respectiv, art. 16, alin. (1) şi (2) din Constituţia României, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios european.
Reclamantele au mai arătat că instanţa de apel a încălcat şi principiul neretroactivităţii legii, în virtutea căruia legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
Astfel, hotărârea de primă instanţă a fost pronunţată la data de 14 aprilie 2010, deci, anterior pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, astfel încât, această decizie nu poate fi aplicabilă în speţă decât cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
Prin decizia Curţii Constituţionale nr. 186 din 18 noiembrie 1999, s-a statuat că, atunci când nu exista reglementare legală, sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente instanţele judecătoreşti au obligaţia de a acorda prioritate normelor comunitare, însă instanţa de apel nu a făcut aplicarea acestora pentru a soluţiona pretenţiile reclamantelor, aşa cum prevăd, de altfel şi dispoziţiile constituţionale.
Prin soluţionarea cauzei din perspectiva efectelor deciziei 1358/2010 a Curţii Constituţionale se creează un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în situaţii similare şi care au obţinut soluţii diferite, se încalcă liberul acces la justiţie şi, implicit, dreptul la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 CEDO.
Respingerea acţiunii cu motivarea că nu există temei de drept echivalează cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., încălcându-se astfel şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.
Reclamantele au mai arătat că, pe parcursul judecării apelului, au completat temeiul juridic al acţiunii, fără ca prin aceasta să procedeze la o modificare a cererii de chemare în judecată, aspect care însă nu a fost avut în vedere de către instanţa de apel, care putea soluţiona cauza din perspectiva prevederilor legale invocate în cererea precizatoare.
În mod greşit instanţa de apel, soluţionând cauza exclusiv din perspectiva efectelor deciziei de neconstituţionalitate, nu a mai procedat la o analiză pe fond a aspectelor deduse judecăţii referitoare la suferinţele îndurate de autorul reclamantelor ca urmare a măsurii abuzive la care a fost supus şi la cuantumul daunelor morale care nu îndeplinesc exigenţele unei satisfacţii echitabile, reclamantele făcând, în acest sens, ample trimiteri la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
Recursul formulat este nefondat.
Recurentele critică decizia recurată în primul rând pentru încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a neretroactivităţii legii civile.
Aceste critici urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Astfel, discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
În susţinerea acestei critici recurentele se raportează la alte persoane a căror situaţie intra în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010; or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi, dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale (înscris ca atare şi în dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie), constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare; în plus, nici premisa plasării într-o situaţie identică sau similară nu se verifică, momentele diferite ale unor asemenea soluţii fiind o circumstanţă esenţială în determinarea cadrului legal aplicabil.
Principiul neretroactivităţii de asemenea nu a fost nesocotit de instanţa de apel, acesta neavând în conţinutul său conceptual semnificaţiile enunţate de recurente, câtă vreme în pricina acestora nu fusese pronunţată o soluţie definitivă la momentul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale; dimpotrivă, considerarea ca fiind în vigoare în continuare dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 după Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi reţinerea acestui temei juridic şi la data soluţionării apelului, ar fi avut semnificaţia ultraactivităţii legii, ceea ce nu poate fi primit.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului, au vizat atât inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010, cât şi inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009, care nu vizează repararea prejudiciului suferit prin măsura condamnării aplicată autorului reclamantelor.
În acest context, susţinerile recurentelor - reclamante relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum au învederat recurentele.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă - ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
Acest aspect a fost tranşat prin Decizia nr. 12/19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care îşi produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., decizia fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prin decizia în interesul legii, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”.
Această dispoziţie a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora.
În raport de decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. din 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantelor.
De asemenea, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ., criticile recurentelor din acest punct de vedere fiind nefondate.
În condiţiile în care reclamantele au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor lor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, o atare soluţie este contrară dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I –a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi”.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantelor în sensul examinării cererii lor pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamantă şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele C.E. şi C.I. împotriva deciziei nr. 241/ A din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 125/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 129/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
