ICCJ. Decizia nr. 1221/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1221/2012
Dosar nr. 23868/3/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 11209 din 23 noiembrie 2010 a admis în parte acţiunea precizată, formulată de reclamanta SC W.M. SA şi a fost obligată pârâta SC Z.P. & CO SRL Timişoara la plata sumei de 28.788,48 Euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii şi s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata de daune interese contractuale.
Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.030,09 lei.
În motivarea sentinţei tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 28.788,48 Euro în echivalent lei la data plăţii şi a sumei de 58.678,45 lei, reprezentând daune contractuale.
Reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta, în calitate de locatar contractul de închiriere nr. 680/4 decembrie 2006 având ca obiect închirierea unui spaţiu în centrul comercial Omnia din Ploieşti în suprafaţă de 384 mp pe o perioadă de 3 ani, iar la data de 06 martie 2009 prin notificarea nr. 563 a reziliat contractul conform pactului comisoriu de ultim grad din culpa exclusivă a pârâtei care nu şi-a respectat obligaţiile contractuale, respectiv nu a achitat la scadenţă chiria, contravaloare utilităţi şi penalităţi de întârziere, a încălcat obligaţia de a reconstitui garanţia contractuală conform art. 18 din contact şi a denunţat unilateral contractul prin abandonarea în fapt a spaţiului.
În derularea contractului, invocând conduita abuzivă a reclamantei, pârâta a înţeles să denunţe unilateral contractul de închiriere începând cu data de 20 februarie 2009 astfel cum rezultă din adresa nr. 870 din 18 februarie 2009. La data de 06 martie 2009, prin notificarea nr. 563, reclamanta a reziliat contractul conform pactului comisoriu de grad IV din culpa exclusivă a pârâtei susţinând neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Tribunalul a apreciat, în raport de această situaţie de fapt, că acţiunea reclamantei este întemeiată în parte, respectiv în ceea ce priveşte suma de 28.788,48 Euro, deoarece prin dispoziţiile art. 17.1.2. lit. a) din contract părţile au stipulat un pact comisoriu expres de grad IV stabilind că, în ipoteza în care locatorul nu execută sau execută necorespunzător oricare dintre obligaţiile contractuale, contractul de închiriere este desfiinţat de drept, necondiţionat şi de îndată, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără o altă formalitate prealabilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 17.1.1. din contract denunţarea unilaterală a contractului de către locatar este interzisă şi este asimilată rezilierii contractului pentru neexecutare din culpa locatarului.
Instanţa a reţinut că pârâta a încălcat o obligaţie contractuală asumată expres, iar reclamanta a aplicat pactul comisoriu, desfiinţând contractul de plin drept prin rezilierea notificată la data de 06 martie 2009.
Ca urmare a rezilierii pârâta datorează reclamantei o penalitate în cuantum de 3 chirii plătibilă în 15 zile de la data notificări rezilierii, adică suma de 28.788,48 Euro.
Susţinerile pârâtei privind nerespectarea de către reclamantă a obligaţiilor contractuale nu o îndreptăţeau pe pârâtă să procedeze la denunţarea unilaterală a contractului, deoarece această manifestare de voinţă a fost expres interzisă prin contract.
În ceea ce priveşte suma de 58.678,45 lei solicitată cu titlu de daune contractuale s-a constatat de către tribunal că, în fapt, aceasta reprezintă diferenţa din garanţia bancară pe care pârâta trebuia să o refacă, adică reconstituirea sumei iniţiale reprezentând garanţia (91.453,72 lei), cerere apreciată ca neîntemeiată, deoarece contractul de închiriere a fost deja reziliat de drept iar cererea de plată a acestei sume reprezintă o veritabilă cerere în executarea contractului. Rolul unei scrisori de garanţie bancară este acela de a asigura executarea unui contract în fiinţă, ceea ce nu mai este cazul în speţă.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 4.030,09 lei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin Decizia comercială nr. 240 din 12 mai 2011 a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta SC Z.P. & CO SRL, Timişoara, împotriva sentinţei comerciale nr. 11209 din 23 noiembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 23868/3/2009, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC W.M. SA Bucureşti şi a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată, în raport de sentinţa comercială nr. 210 din 08 aprilie 2008 a Tribunalului Timiş şi Decizia nr. 244 din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri prin care s-a soluţionat litigiul dintre părţi privind rezilierea contractul de închiriere nr. 505/2005, s-a reţinut că aceasta este nefondată, avându-se în vedere că în prezenta cauză, obiectul litigiului îl constituie plata daunelor interese ca urmare a rezilierii contractului de închiriere nr. 680 din 04 decembrie 2008, şi prin urmare, nu sunt întrunite cumulativ condiţiile cerute de art. 1201 C. civ. privind tripla identitate de obiect, cauză şi părţi pentru existenţa autorităţii de lucru judecat.
Şi a doua critică referitoare la soluţia de respingere a excepţiei de litispendenţă şi conexitate invocată în faţa instanţei de fond, este de asemenea neîntemeiată, având în vedere că dosarul nr. 2929/30/2009 al Tribunalului Timiş are ca obiect constatarea culpei contractuale a reclamantei privind executarea scrisorii de garanţie şi obligarea acesteia la restituirea sumei executate abuziv, astfel că nu sunt întrunite cerinţe prevăzute de art. 163 şi art. 164 C. proc. civ., neexistând litispendenţă şi conexitate cu litigiul de faţă.
În ceea ce priveşte critica adusă fondului cauzei, a reţinut că se invocă de către apelantă îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor contractuale asumate prin contratul de închiriere nr. 680/2008, culpa operatorului bancar BCR în întârzierea operării instrumentelor de plată şi executarea de către reclamantă a scrisorii de garanţie.
Curtea a constatat că rezilierea contractului de închiriere nr. 680 din 4 decembrie 2006 dintre părţi a avut loc în baza pactului comisoriu expres de ultim grad înscris la art. 17.1.2., prin notificarea nr. 563 emisă de către reclamantă ca urmare a încălcării de către pârâtă a obligaţiei stipulată la art. 17.1.1., şi anume, a obligaţiei de interzicere a denunţării unilaterale a contractului de către locatar, astfel cum a procedat pârâta prin adresa nr. 870 din 18 februarie 2009.
În mod corect a reţinut prima instanţă că apelanta pârâtă şi-a încălcat obligaţia contractuală de a nu denunţa unilateral contractul şi ca urmare, în temeiul clauzei stipulate la art. 14.2.1 din contract locatarul datorează locatorului o penalitate în cuantum de 3 chirii plus TVA plătibilă în 15 zile de la data notificării rezilierii.
Totodată s-a reţinut că intimata reclamantă a pus în executare scrisoarea de garanţie emisă de către apelanta pârâtă în temeiul contractului de închiriere (art. 18) ca urmare a constatării întârzierilor la plata chiriei, întârzieri recunoscute chiar de către apelantă.
De altfel, capătul de cerere privind obligarea apelantei pârâte de reconstituire a garanţei bancare până la concurenţa sumei iniţiale a fost respins de către instanţa de fond.
Instanţa a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nedovedite.
Împotriva, deciziei comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a declarat recurs pârâta SC Z.P. & CO SRL Timişoara, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului său, modificarea în parte a sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, respingerea ca nefondată.
Recursul declarat de pârâta SC Z.P. & CO SRL Timişoara împotriva deciziei comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, este netimbrat.
În cauza de faţă, recurenta a depus o xerocopie ilizibilă a dovezii cu care a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.020,3 lei, aflată la fila 11 dosar şi nu a depus timbrul judiciar în valoare de 5 lei.
Pentru termenul de astăzi, recurenta pârâtă a fost citată cu menţiunea depunerii originalului dovezii cu care a achitat taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.020,3 lei şi a timbrului judiciar în valoare de 5 lei, aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la dosarul cauzei (fila 15), obligaţie pe care aceasta în mod nejustificat nu şi-a îndeplinit-o.
Cum problema timbrajului se analizează prioritar oricăror cereri, excepţii, motive de casare, Înalta Curte, conform dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1)-(3) din Legea nr. 146/1997 şi la art. 9 din OG nr. 32/1995, modificate şi completate, ţinând cont şi de dispoziţiile art. 3021 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, având în vedere şi prevederile art. 39 din Normele Metodologice, a luat în examinare excepţia netimbrării cererii de recurs.
Conform art. 1, art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanţă.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi dispoziţiilor art. 9 din OG nr. 32/1995, modificate, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii, iar recurenta-pârâtă deşi încunoştinţată prin citaţie conform art. 39 din Normele de aplicare a legii pentru termenul din 7 martie 2012 despre taxa datorată şi contul în care trebuie plătită nu a făcut dovada plăţii, în condiţiile legii.
Aceasta deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 39 din Normele Metodologice, dovada plăţii taxelor de timbru o constituie copia de pe chitanţa de încasare în numerar, eliberată de unităţile CEC sau de trezoreriile statului sau, după caz, copia de pe ordinul de plată vizat de unitatea la care s-a făcut plata, certificat pentru conformitate de organul prestator al serviciului, iar copia xerox depusă la dosar (fila 11), este ilizibilă şi nu cuprinde o atare certificare.
Aşa fiind, Înalta Curte făcând aplicarea sancţiunii instituită de art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 146/1997, referitoare la taxele judiciare de timbru, raportat şi la dispoziţiile art. 9 din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, modificate, va anula recursul declarat de pârâtă, ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează recursul declarat de pârâta SC Z.P. & CO SRL TIMIŞOARA împotriva deciziei comerciale nr. 240 din 12 mai 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI–a comercială, ca netimbrat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1223/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1220/2012. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
