ICCJ. Decizia nr. 1227/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1227/2012
Dosar nr. 13074/118/2009
Şedinţa publică din 7 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 328 din 22 februarie 2010 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice către reclamant, la plata a sumei de 12.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantul M.N. şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere considerată drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că deşi reclamantul este îndreptăţit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obţinerii unor sume exagerat de mari în raport de prejudiciul suferit, cum este suma de 50.000 Euro solicitată de reclamant prin acţiune.
Instanţa de fond a apreciat că o despăgubire de 12.000 Euro reprezintă o reparaţie echitabilă în acord cu jurisprudenţa CEDO, care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de altă parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat şi de despăgubirile recunoscute prin Decretul-lege nr. 118/1990, începând cu anul 1991.
Apelul declarat de reclamantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 396 din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I-a civilă, care a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Prin aceeaşi decizie, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat.
Constatând că ambii apelanţi au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi au pus în discuţia instanţei de apel consecinţele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmare a declarării neconstituţionale a acestor dispoziţii legale, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, soluţionându-le printr-un considerent comun.
S-a reţinut că acţiunea nu este lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare şi că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art.5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, s-a considerat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta însemnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi art. 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel şi prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Instanţa a mai avut în vedere că, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate în perioada 1951 – 1955, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, s-a arătat că această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, Curtea reamintind că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În raport de toate aceste considerente s-a reţinut că, în speţă, reclamantul a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie lunară proporţională cu perioada strămutării, conform Decretului-lege nr. 118/1990.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de la data recunoaşterii dreptului.
Nu au fost considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Nu a fost reţinută susţinerea apelantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, reclamantul a dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie. Curtea a mai reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul M.N., care a invocat nelegalitatea acesteia pentru următoarele motive:
- Dezdăunarea morală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter public prevăzut de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri.
- Din probele administrate în cauză, recurentul consideră că a făcut dovada suferinţei şi stigmatului deportării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi a faptului că a fost nevoit să trăiască în condiţii inumane, suferinţe ce nu au fost evaluate corect de către instanţa de fond.
- Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere şi perioada îndelungată a restricţiei domiciliare, insecuritatea economică, frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, marginalizarea în comunitate ce i-au marginalizat existenţa până în prezent, deşi au trecut mai bine de 50 de ani.
- Recurentul mai susţine că nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea statului şi solicită a se avea în vedere natura diferită a indemnizaţiei primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
- Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere atingerile aduse drepturilor fundamentale şi să aprecieze toate consecinţele negative ale prejudiciului şi ale implicaţiilor acestora.
Recursul este nefondat.
Dat fiind că Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii a fost publicată în M.OF. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, criticile recurentei referitoare la respingerea cererii reclamantei ce vizează greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 vor fi analizate şi din perspectiva acesteia.
Problema de drept ce se impune a fi lămurită în cauza dedusă judecăţii nu este aceea a îndreptăţirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condiţiile textului de lege anterior menţionat, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat în cauză, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2011, decizie publicată în M.Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, conform art. 147 din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
Cum, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede obligativitatea numai pentru viitor – de la data publicării – şi erga omnes s-a pus problema dacă deciziile Curţii Constituţionale se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens, problemă dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1458/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În consecinţă, urmare deciziei anterior menţionate a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.
În cauza dedusă judecăţii, la data publicării deciziei în Monitorul Oficial (nr. 761 din 15 noiembrie 2010) a deciziei Curţii Constituţionale nr. 13568/2010, Decizia în apel se pronunţase, în sensul respingerii apelului reclamantului, admiterii apelului intimatului, schimbării şi sentinţei cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, ceea ce denotă că la data publicării, nu se poate reţine existenţa unui drept definitiv câştigat şi nici că reclamanta era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să confirme dreptul său.
În plus, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, criticile recurentului sunt nefondate motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 396/C din 12 octombrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1231/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1228/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
