ICCJ. Decizia nr. 1226/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1226/2012
Dosar nr. 10962/3/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 10962/3/2009, la data de 18 martie 2009, reclamanţii I.I. şi I.M. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice solicitând tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 223.891 euro, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului situat în S.I., sector 5, care a fost atribuit prin hotărâre judecătorească, reclamantei S.M.P., moştenitoarea fostei proprietare, Ş.A.A.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată prin SC C. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, S.I., sector 5, imobil pe care aceştia l-au deţinut anterior în calitate de chiriaşi.
Imobilul a fost revendicat de fosta proprietară, Ş.A., după decesul acesteia procesul fiind continuat de moştenitoarea sa, S.M.P. iar prin Decizia civilă nr. 918 din 10 iunie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 27795/2/2007, Curtea de Apel Bucureşti, a admis acţiunea în revendicare şi au fost obligaţi să-i lase acesteia imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 1679 din 3 noiembrie 2010, a admis acţiunea reclamanţilor I.I. şi I.M. şi a dispus obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 592.875 RON către reclamanţi, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului situat în Bucureşti, S.I., sector 5, stabilită prin expertiza dispusă în cauză.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că în speţa dedusă judecăţii sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a fi admisă acţiunea reclamanţilor şi pentru a se naşte în sarcina pârâtului obligaţia de plată a preţului de piaţă al apartamentului în litigiu, determinat prin raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din prezenta cauză a rămas fără eficienţă juridică urmare a admiterii acţiunii în revendicare a fostului proprietar al imobilului, prin comparare de titluri, prin Decizia nr. 918 din 10 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti iar din considerentele acestei decizii rezultă că reclamanţii din prezenta cauză sunt deţinătorii unui titlu necontestat asupra imobilului în litigiu, încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind de bună-credinţă la momentul cumpărării imobilului în litigiu.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, care a susţinut, în esenţă, că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind parte în contractul încheiat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995 şi, ca atare nu poate fi obligat nici la plata comisionului de 1% reţinut de SC C. SA din preţul achitat de reclamanţi.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 314 A din 21 martie 2011, a respins apelul declarat de pârât, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii, prin contractul nr. x/1996 au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, apartamentul în litigiu. Ulterior, prin Decizia civilă nr. 918/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii au pierdut proprietatea apartamentului, în urma admiterii acţiunii în revendicare promovată de fostul proprietar, prin compararea titlurilor părţilor.
Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că actul încheiat de reclamanţi în baza Legii nr. 112/1995 a fost încheiat cu bună-credinţă şi în condiţii legale.
Ca atare, în mod corect instanţa de fond a apreciat că reclamantul evins are dreptul la valoarea de piaţă a apartamentului, în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001, despăgubirea urmând a fi plătită de pârât.
Instanţa de apel a reţinut, referitor la calitatea procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, că este indicată expres prin chiar textul de lege - respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât orice susţinere a acestuia referitoare la răspunderea contractuală limitată doar la părţile contractului încheiat conform Legii nr. 112/1995 nu poate fi primită.
În mod corect s-a mai reţinut de către instanţa de fond că, deşi actul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi nu a fost desfiinţat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de fostul proprietar şi că actul, deşi legal încheiat, este desfiinţat ca efecte.
Cu privire la comisionul de 1% reţinut de SC C. SA din preţul plătit de reclamanţi, instanţa de apel a constatat că textul legal ce obligă pârâtul la plată, respectiv art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 501 din aceeaşi lege, nu distinge, instituind strict obligaţia pârâtului de a achita întreg preţul din fondurile indicate expres de aceleaşi texte legale.
Împotriva Deciziei civile nr. 314A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Municipiului Bucureşti a declarat recurs, susţinând că hotărârea este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a reiterat motivul din apel referitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive şi a susţinut, în esenţă, că în acţiunea care formează obiectul prezentului dosar, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti prin mandatar SC C. SA). Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecaţii şi, aşa fiind, nu-i poate reveni obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1996, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, în urma admiterii acţiunii în revendicare, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC C. SA, conform dispoziţiilor art. 1337, art. 1341 şi urm. C. civ., care nu pot fi înlăturate prin nici o dispoziţie specială contrară, motiv pentru care nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanţelor Publice.
Recurentul-pârât a mai susţinut că nici în urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fi fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare, încheiat de către intimaţii-reclamanţi cu Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC C. S.A.
Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a mai susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda preţul de piaţă şi, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţa.
Reclamanţii nu au făcut dovada că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare cu nr. x/1996 ar fi fost desfiinţat şi că ar fi fost de bună-credinţă la încheierea acestui contract, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel.
Astfel, din analiza considerentelor Deciziei civile nr. 918 din 10 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, nu rezultă că instanţa ar fi reţinut buna-credinţă a pârâţilor din respectiva cauză la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi nu a înlăturat în niciun fel motivarea instanţei de fond din acel litigiu, în sensul că fosta proprietară a imobilului formulase, în temeiul Legii nr. 112/1995, cerere de restituire anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, astfel încât în speţa dedusă judecăţii nu poate fi vorba despre un contract încheiat cu respectarea legii.
Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a conchis, în baza argumentelor prezentate, că nu are calitate procesuală pasivă şi că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 501 al Legii nr. 10/2001.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat de către Ministerul Finanţelor Publice şi schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond, în principal în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar în subsidiar, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate.
Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele care succed.
Critica recurentului-pârât în sensul că nu Ministerul Finanţelor Publice ci Municipiul Bucureşti are calitate procesuală pasivă în speţă, deoarece acesta a fost parte contractantă în actul de vânzare-cumpărare, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune, nu poate fi primită.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice - în cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat sau a preţului de piaţă al imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de chiriaşi cu eludarea sau, respectiv, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile - este conferită de dispoziţiile exprese ale art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, care prevede că restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului ";specialia generalibus derogant";, astfel încât, în cauză, prevederile C. civ. care reglementează obligaţia vânzătorului de garanţie contra evicţiunii (art. 1337, art. 1341 - 1345 C. civ.), invocate de recurentul-pârât nu-şi găsesc aplicarea în privinţa restituirii preţului actualizat, respectiv a restituirii preţului de piaţă al imobilului, deoarece litigiul de faţă nu este fundamentat pe instituţia răspunderii pentru evicţiune reglementată de C. civ. ci pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, care îi acordă în mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Referitor la critica recurentului-pârât în sensul că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda preţul de piaţa şi că, prin urmare, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă, motivat de faptul că reclamanţii nu ar fi făcut dovada că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996 ar fi fost desfiinţat şi că ar fi fost de bună-credinţă la încheierea acestui contract sunt de reţinut următoarele:
Prin cererea de apel, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul lipsei calităţii procesuale pasive, cu referire la dispoziţiile art. 1337 C. civ. şi la cele ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motivând că, în condiţiile în care nu există nicio sentinţă definitivă şi irevocabilă prin care să fi fost desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi vânzător cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nu se justifică calitatea sa procesuală pasivă. O altă critică a pârâtului a vizat faptul că, în mod greşit, a fost obligat şi la plata comisionului de 1% din preţul de vânzare al imobilului, achitat de reclamanţi Primăriei municipiului Bucureşti prin SC C. SA.
Prin urmare, criticile recurentului-pârât în sensul că dispoziţiile art. 501 al Legii nr. 10/2001 impun ca respectivele contracte să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi că reclamanţii nu ar fi făcut dovada că ar fi fost de bună-credinţă la încheierea acestui contract sunt formulate omisso medio, cu încălcarea art. 296 raportat la art. 316 C. proc. civ., motiv pentru care nu pot constitui obiect al controlului judiciar pentru prima oară în recurs, astfel că nu vor fi analizate.
În ceea ce priveşte dispoziţia din art. 50 din Legea nr. 10/2001, care impune desfiinţarea prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile a contractelor de vânzare-cumpărare, instanţele de fond şi apel corect au reţinut că, deşi actul de vânzare - cumpărare încheiat de reclamanţi nu a fost desfiinţat, efectele juridice ale acestuia au încetat ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare promovată de fostul proprietar şi că actul, deşi legal încheiat, este desfiinţat ca efecte. Astfel, art. 20 alin. (21) al Legii nr. 10/2001, explicitează noţiunea de ";desfiinţare";, în sensul acestei legi, a contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, făcând referire la ";contracte de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate, fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile";.
În condiţiile în care, prin legea care îi îndreptăţeşte pe foştii cumpărători să formuleze acţiuni în restituirea preţului imobilelor de care au fost deposedaţi se defineşte noţiunea de ";desfiinţare";, folosită şi de art. 501 al Legii nr. 10/2001, critica de recurs vizând acest aspect nu are suport legal.
Înalta Curte, în temeiul considerentelor arătate, constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 314 A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1222/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1227/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
