ICCJ. Decizia nr. 1235/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1235/2012
Dosar nr.2367/120/2010
Şedinţa publică din 23 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 mai 2010 pe rolul Tribunalul Dâmboviţa, reclamanta P.P. a chemat în judecată Statul Român prin M.F.P. şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 300.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva ei prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi ridicate prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955, constând în dislocarea din zona frontierei de vest şi stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955.
Prin sentinţa civilă nr. 1453 din 20 septembrie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, către reclamantă. A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta a fost strămutată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951 şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în comuna Roseti, judeţul Ialomiţa, până la data de 20 decembrie 1955.
Tribunalul a apreciat că, deşi reclamanta a solicitat acordarea sumei de 300.000 euro, prin OUG nr. 62/2010, s-a precizat că acordarea unor astfel de despăgubiri ar avea un impact semnificativ asupra bugetului de stat şi s-a stabilit o sumă maximă de 10.000 euro pentru persoana care a suferit astfel de măsuri cu caracter politic.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta P.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Prin Decizia nr. 71 din 15 martie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi de Statul Român şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 7.000 euro, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
În ceea ce priveşte apelul formulat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că susţinerile vizând cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate sunt neîntemeiate nu pentru că reclamanta nu a suportat suferinţele fizice şi psihice la care a făcut referire, că nu i s-au adus atingere drepturilor fundamentale, ci pentru faptul că, aşa cum chiar reclamanta-apelantă a menţionat în motivele de apel, nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinţelor pe care aceasta le-a suportat şi, pe de altă parte, pentru faptul că prin OUG nr. 62/2010 s-a apreciat că acordarea unor despăgubiri mari ar avea un impact semnificativ asupra bugetului de stat, limitându-se cuantumul acestor despăgubiri la suma maximă de 10.000 euro pentru persoana care a suferit astfel de măsuri cu caracter politic.
În condiţiile în care dispoziţiile legale aplicabile speţei la momentul soluţionării acesteia limitau despăgubirile morale la suma de 10.000 euro, susţinerile reclamantei-apelante nu pot fi reţinute pentru că a proceda altfel ar însemna a se încălca dispoziţiile legale, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se poate transforma o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.
Analizând celelalte apeluri declarate în cauză, Curtea de Apel a reţinut că este fondată critica prin care se susţine că prima instanţă nu a avut în vedere împrejurarea că reclamanta a beneficiat de măsuri reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999.
Astfel, deşi tribunalul reţine în considerentele deciziei că reclamantei i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă prin Decizia nr. 2101 din 04 octombrie 2007, iar prin Hotărârea nr. 280 din 14 martie 1991 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice i s-au acordat 200 lei vechi, indemnizaţie lunară pentru fiecare an de la data adoptării Decretului-lege nr. 118/1990 dar nu mai mult de un an în urmă de la data cererii, în speţă câte 821 lei vechi lunar, în momentul în care acordă reclamantei suma maximă de 10.000 euro nu are în vedere şi aceste drepturi de care reclamanta deja a beneficiat.
Având în vedere faptul că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale trebuie să se ţină seama de măsurile deja acordate persoanelor în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Curtea de Apel a apreciat că nu se impune acordarea sumei maxime prevăzută de lege, instanţa trebuind să se orienteze la o sumă mai mică. În opinia Curţii de Apel, suma este de 7.000 euro reprezintă o sumă satisfăcătoare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat şi motivat recurs reclamanta P.P. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
1. Reclamanta P.P. critică Decizia instanţei de apel pentru următoarele motive, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Cuantumul despăgubirilor acordate nu reflectă funcţia reparatorie a daunelor morale, soluţia pronunţată de instanţa de apel fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 care prevedeau posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât şi pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
În continuarea motivelor de recurs formulate, reclamanta susţine că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin OUG nr. 62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În caz contrar, ar fi încălcat principiul constituţional al neretroactivităţii legii.
Pe de alta parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curţii Constituţionale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează oricărei persoane dreptul ca o instanţă judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestaţie privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.
Se mai susţine că instanţa de judecată trebuie să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi că prin Decizia recurată cu fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
2. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin M.F.P. formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate in M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-au declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi ale art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 de modificare si completare a Legii nr. 221/2009.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, la data de 31 decembrie 2010, având în vedere că nu a avut loc nici o intervenţie a Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat efectele, nemaiputând fi aplicat ca temei de drept pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin recursurile declarate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi a stabilit că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Înalta Curte a reţinut că prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic). Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
În consecinţă, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Potrivit art. 3307 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluţionarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.
Cum Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789 din 07 noiembrie 2011, în baza textului de lege menţionat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată şi urmează a fi avută în vedere în soluţionarea prezentului litigiu.
Înalta Curte constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale, a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunţase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluţionarea cauzei de faţă.
Faţă de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale şi de prevederile art. 3307 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susţinerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menţionate şi a legii în vigoare la momentul introducerii acţiunii, precum şi pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleaşi argumente, reclamanta invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivităţii legii.
Aplicarea dispoziţiilor art. 329-3307 C. proc. civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalităţii părţilor în faţa justiţiei deoarece prin pronunţarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti tocmai în scopul obţinerii unui tratament juridic egal al părţilor.
Făcând aplicarea în cauză a deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, Înalta Curte nu va mai analiza acele motive de recurs prin care reclamanta arată că, raportat la situaţia de fapt dovedită în cauză, instanţa trebuia să recunoască dreptul său la acordarea despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, într-un cuantum mai mare decât cel acordat.
Totodată, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o hotărâre cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Or, în cauză, reclamanta nu beneficia de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţile Cetăţeneşti.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi modificată în parte Decizia atacată în sensul că va fi respinsă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.P. şi vor fi păstrate celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 71 din 15 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în parte Decizia atacată în sensul că respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.P.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge recursul declarat de reclamanta P.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1258/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1225/2012. Civil → |
|---|
