ICCJ. Decizia nr. 1258/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1258/2012
Dosar nr.16264/306/2011
Şedinţa din camera de consiliu din 23 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 decembrie 2011 pe rolul Judecătoriei Sibiu, executorul bancar M.D.I. a solicitat încuviinţarea executării silite a debitoarei Ş.P. pentru recuperarea creanţei certe, lichide şi exigibile în sumă de 13,297.92 euro rezultată din contractul de credit încheiat cu P.B.R. SA.
Prin sentinţa civilă nr. 4627/ cc din 20 decembrie 2011, Judecătoria Sibiu a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a avut în vedere faptul că domiciliul debitoarei este în raza Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi că s-a cerut încuviinţarea executării silite în toate formele legal prevăzute, fără a se specifica un terţ poprit cu sediul pe raza teritorială a Judecătoriei Sibiu sau situarea bunurilor mobile sau imobile in raza teritorială a Judecătoriei Sibiu.
Prin sentinţa civilă nr. 396 din 18 ianuarie 2012, Judecătoria sectorului 5 a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sibiu.
În motivarea hotărârii s-a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 alin. (2) C. proc. civ. instanţa de executare este judecătoria in circumscripţia căreia se va face executarea.
În speţă, creditoarea a solicitat Judecătoriei Sibiu încuviinţarea executării silite. Faptul că debitorul are domiciliul în altă circumscripţie teritorială nu presupune automat că executarea silită se va efectua în acea circumscripţie sau că instanţa de executare este cea de la domiciliul debitorului.
În situaţia regăsită în cauză, o prezumţie rezonabilă privind locul în care urmează a se efectua executarea este cea care izvorăşte din însăşi voinţa părţii, în virtutea principiului disponibilităţii. În acest sens, se poate presupune în mod rezonabil că partea creditoare, prin executorul judecătoresc, a dorit să declanşeze executarea silită în raza teritorială a instanţei sesizate cu cererea de încuviinţare a executării silite, din moment ce încheierea de încuviinţare pronunţată de aceasta se limitează la raza sa de competenţă teritorială.
În cazul în care instanţa sesizată nu era lămurită în legătură cu locul executării silite şi, implicit, cu chestiunea competenţei teritoriale, era obligată să solicite precizări părţii creditoare în acest sens, astfel cum o impun dispoziţiile art. 334 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
S-a constatat ivit conflictul de competenţă şi cauza a fost înaintată instanţei supreme spre competentă soluţionare.
Analizând conflictul negativ de competenţă cu care a fost sesizată, Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu pentru următoarele considerente:
Art. 373 alin. (1) C. proc. civ. prevede că dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă una dintre acestea.
Conform art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, în termen de cel mult 5 zile de la înregistrarea cererii, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv.
Instanţa de executare este definită în art. 373 alin. (2) C. proc. civ. ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.
Aşadar, încuviinţarea executării silite o face judecătoria aflată în raza curţii de apel în circumscripţia căreia se află sediul executorului judecătoresc ce va face executarea silită.
Având în vedere că, faţă de art. 3731 alin. (4) C. proc. civ., cererea de încuviinţare a executării silite poate fi respinsă numai dacă cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel sesizat; titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă este necesară pentru pornirea executării silite; creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă; titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită; există alte impedimente prevăzute de lege, înseamnă că executorul judecătoresc nu este obligat să indice în chiar cererea de încuviinţare a executării silite bunurile asupra cărora se va face executarea.
În plus, art. 3731 alin. (3) C. proc. civ. arată că, în temeiul încheierii prin care se admite cererea de încuviinţare a executării silite, executorul judecătoresc poate proceda la executarea silită a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în oricare dintre formele prevăzute de lege. Prin urmare, este inutil ca la momentul încuviinţării executării silite să se verifice locul unde s-ar afla bunurile ce urmează să fie executate silit, situarea şi existenţa ca atare a bunurilor interesând doar la momentul executării propriu-zise. Cu alte cuvinte, faptul că la momentul încuviinţării executării silite bunul se află în raza unei anumite instanţe, va fi total lipsit de relevanţă, pentru determinarea „instanţei de executare", în sensul art. 373 alin. (2) C. proc. civ., dacă până la momentul executării efective a ieşit din raza acelei instanţe.
În cazul în care s-a cerut încuviinţarea executării silite în toate formele de executare, sintagma „judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea" nu poate fi înţeleasă, doar în baza unei prezumţii simple, ca fiind instanţa domiciliului debitorului. De vreme ce, faţă de art. 3731 alin. (1) C. proc. civ., creditorul îşi poate alege executorul, iar această alegere are consecinţe şi sub aspectul competenţei materiale şi teritoriale în faza a doua a procesului civil, în condiţiile art. 373 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., limitarea competenţei la instanţa în raza căreia s-ar putea afla bunuri ale debitorului nu are nici un suport legal.
Întrucât, în cauză, cererea de executare silită a fost adresată unui executor bancar, iar acesta, potrivit art. 11 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari, îşi exercită atribuţiile pe întreg teritoriul României, încuviinţarea executării silite trebuia analizată de prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Sibiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte în favoarea Judecătoriei Sibiu competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite formulate de creditoarea P.B.R. SA împotriva debitoarei Ş.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1249/2012. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1235/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
