ICCJ. Decizia nr. 1241/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la 15 martie 2010 reclamanta B.E., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului B.H. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 350.000 euro, echivalentul în RON la cursul B.N.R., la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic, luate împotriva soțului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, pe criterii etnice, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că prin Decizia M.A.I. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, soțul reclamantei, împreună cu familia sa a fost dislocat din zona frontierei de vest, din Săcălaz, județul Timiș, în comuna Zagna, raion Brăila, stabilindu-i-se domiciliu obligatoriu. Averea i-a fost confiscată, distrusă ori însușită de comuniști în timp ce soțul reclamantei și familia acestuia au fost smulși din casele lor și duși în necunoscut, forțați să trăiască în condiții mizere, în permanență urmăriți de securitate.
Prin Hotărârea nr. 154 din 20 martie 1991 a Comisiei pentru Aplicarea unor Drepturi Persoanelor Persecutate din Motive Politice, conform Decretului-Lege nr. 118/1990 s-a constat că numitul B.H. a fost privat de libertate 4 ani, 6 luni și 12 zile și s-a stabilit în favoarea lui drepturile prevăzute de această lege, în completarea cărora reclamanta solicită prezentele despăgubiri morale.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 1608 din 25 octombrie 2010 a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
în considerente s-a reținut că, potrivit adresei nr. 75188 din 5 august 1991 emise de Ministerul de Interne, numitului B.H., născut în comuna Pleașa, Albania, fiul lui G. și F., i s-a fixat, la data de 8 iunie 1951, domiciliu obligatoriu în comuna Zagna, raion Brăila, regiunea Galați, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Această măsură i s-a ridicat prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 20 decembrie 1955.
Cererea dedusă judecății este formulată de reclamanta B.E., aceasta susținând că este soția supraviețuitoare a lui B.H.
Din certificatul de căsătorie rezultă că "B.H.", fiul lui B.G., s-a căsătorit cu B.V., fiica lui B.S., născută în localitatea Suneci, raionul Durostov.
Din certificatul de naștere al reclamantei, aflat la dosar, rezultă că "B.E." este fiica lui "B.S. și B.S. și s-a născut în localitatea Haschiaiu, din Bulgaria". Din buletinul de identitate al reclamantei, aflat la dosar, rezultă că B.E. este "fiica lui S. și S. și s-a născut la data de 15 noiembrie 1930, în localitatea Haschioiu din Bulgaria".
Analizând aceste înscrisuri, tribunalul a constatat că reclamanta B.E., născută în localitatea Haschiaiu, din Bulgaria, fiica lui B.S. și B.S.", nu este persoana cu care a fost căsătorit B.H., respectiv nu este "B.V., fiica lui B.S., născută în localitatea Suneci, raionul Durostov".
La termenele de judecată ce au fost acordate în cauză, tribunalul a pus în vedere reclamantei să facă dovada identității acestor persoane menționate în certificatul de naștere, certificatul de căsătorie și buletinul de identitate depuse la dosarul cauzei. Această dovadă nu a fost făcută de reclamantă, iar sarcina probei, conform dispozițiilor prevăzute de art. 1169 din C. civ., revenea acesteia.
în aceste condiții, tribunalul a constatat că reclamanta B.E. nu a făcut dovada faptului că soțul său a fost strămutat, împreună cu familia sa, din zona Frontierei de Vest, din Săcălaz, județul Timiș, în comuna Zagna, raion Brăila și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în această localitate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, astfel încât cererea de chemare în judecată formulată de aceasta este neîntemeiată și a fost respinsă ca atare.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta B.E.
în motivarea cererii de apel reclamanta a arătat că sentința a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale și aplicarea greșită a legii deoarece Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și ca soț supraviețuitor, aspect sub care se impune desființarea hotărârii.
Reclamanta a mai susținut că deși a solicitat acordarea unui termen pentru a găsi martori care o cunosc, pentru a da o declarație de notorietate, cererea a fost respinsă neîntemeiat fiindu-i astfel încălcat dreptul de apărare.
Prin notele scrise depuse în cauză la 25 martie 2011 reclamanta a susținut că prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv care subsumează noțiunea de bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, respingerea acțiunii putând atrage sancționarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, Legea nr. 221/2009 era în vigoare la momentul promovării acțiunii astfel încât este aplicabilă pe tot parcursul soluționării cauzei.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 333 A din 28 martie 2011, a respins ca nefondat, apelul declarat reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1608 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
Considerentele care au stat la baza deciziei pronunțate de instanța de apel au fost următoarele:
Dreptul de apărare al reclamantei - apelante nu a fost încălcat în cauză, tribunalul asigurând desfășurarea unui proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
în ședința publică de la 29 aprilie 2010 reclamanta prin apărător a formulat probe, instanța încuviințându-le astfel cum au fost formulate: înscrisuri și adresă la Casei Județene de Pensii și la Ministerul Finanțelor Publice.
în ședința publică de la 25 octombrie 2010 reclamanta prin apărător, nu a mai cerut alte probe, ci a apreciat cauza în stare de judecată și a solicitat acordarea cuvântului pe fondul cauzei.
Chestiunea juridică ridicată în speță se referă la nedovedirea identității între persoana reclamantei și soția defunctului B.H., actele de stare civilă depuse în cauză nefăcând o asemenea dovadă.
Nici în apel reclamanta - apelantă nu a probat o altă stare de fapt și de drept, susținerile din motivele de apel și din notele scrise referindu-se la aplicarea normelor cuprinse în Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește aplicabilitatea lor cauzei, inclusiv după pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
Astfel, tribunalul nu a refuzat aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza referitoare la titularul acțiunii, ci a constatat că în baza actelor de stare civilă depuse în cauză, reclamanta nu a dovedit calitatea de soție supraviețuitoare a defunctului B.H., persoana care a suferit o măsură administrativă cu caracter politic.
Din certificatul de naștere al reclamantei rezultă o altă dată a nașterii, o altă localitate în care s-a născut și un alt prenume decât cele menționate în certificatul de căsătorie al defunctului B.H.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta și, invocând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și schimbarea în tot a Sentinței civile nr. 1608 din 25 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția civilă, prin admiterea cererii reclamantei, așa cum a fost formulată.
în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a susținut următoarele:
Decizia pronunțată de instanța de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și în calitate de soț sau descendenți ai acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, conform art. 5 alin. (1) din lege.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croația, parag. 81).
Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României însă, tot în Constituția României se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin (2).
în privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a Deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.
Pe de alta parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.
Din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște recurentei-reclamante dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție.
Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare, pe cât posibil, a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.
De altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care primează.
Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Rezoluția 1096 din 1996 a CE.
Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ca Legea nr. 221/2009,art. 5 alin. (1), este similar Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus și de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.
Practica neunitară este sancționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar jurisprudența divergentă, profundă și persistentă în timp, cu consecința afectării principiului siguranței juridice, definit ca unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept, este sancționată.
Mai mult decât atât, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
Recurenta-reclamantă a mai invocat Rezoluțiile nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precum și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985.
A susținut că s-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea sa prin Legea nr. 221/2009, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești, astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii creează premizele ca Statul Român să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.
Recursul este nefondat pentru considerentele care succed.
Critica recurentei-reclamante vizând faptul că decizia pronunțată de instanța de apel este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal cât și în calitate de soț sau descendenți ai acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, conform art. 5 alin. (1) din lege nu poate fi primită.
în speță, așa cum reiese din expunerea rezumativă a lucrărilor cauzei, tribunalul a respins acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, constatând că aceasta nu a probat legitimarea procesuală activă, în raportul juridic dedus judecății nefiind făcută dovada identității între persoana reclamantei și soția defunctului B.H., din actele de stare civilă rezultând o altă situație de fapt.
Sentința instanței de fond a fost confirmată de instanța de apel care a reținut că nici în această fază procesuală reclamanta nu a probat o altă stare de fapt și de drept și că susținerile reclamantei din motivele de apel și din notele scrise se referă la alte chestiuni, respectiv la aplicarea normelor cuprinse în Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește aplicabilitatea lor cauzei, inclusiv după pronunțarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.
în soluționarea apelului, curtea de apel în mod legal a reținut că tribunalul nu a refuzat aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) teza referitoare la titularul acțiunii, ci a constatat că în baza actelor de stare civilă depuse în cauză, reclamanta nu a dovedit calitatea de soție supraviețuitoare a defunctului B.H., persoana care a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, din certificatul de naștere al reclamantei rezultând o altă dată a nașterii, o altă localitate în care s-a născut și un alt prenume decât cele menționate în certificatul de căsătorie al defunctului B.H.
Cu privire la celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă este de reținut că privesc chestiuni care exced cauzei și care nu vor fi analizate deoarece raportul juridic dedus judecății a fost soluționat exclusiv din perspectiva modului în care reclamanta a înțeles să-și probeze legitimarea procesuală activă, instanțele făcând o corectă aplicarea a legii cu privire la acest aspect și nu în raport de Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Având în vedere considerentele menționate, înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1246/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1236/2012. Civil → |
|---|
