ICCJ. Decizia nr. 1234/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 1216 din 22 iunie 2010 pronunțată în dosar, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanții S.S., R.A. și P.N. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin și l-a obligat pe pârât să le plătească reclamanților suma de 25.000 euro cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere că reclamanții au solicitat să se constate caracterul politic al condamnării mamei lor, R.S., în cauză fiind incidente dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, invocând prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării acesteia și a familiei sale în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I.
Având în vedere suferințele suportate de persoanele deportate, de consecințele acestei măsuri asupra vieții acestora, ținând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului astfel suferit și văzând că sunt îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanța de fond a dispus conform celor menționate.
împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate și a solicitat schimbarea hotărârii în sensul respingerii cererii de chemare în judecată invocând faptul că despăgubirile acordate depășesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate și că prima instanță nu a respectat principiul proporționalității și nici criteriul echității la stabilirea și acordarea despăgubirilor.
Prin Decizia nr. 254 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva Sentinței civile nr. 1216 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în contradictoriu cu reclamanții S.S., R.A. și P.N. și, în consecință, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins în tot cererea de chemare în judecată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Acțiunea prin care reclamanții au solicitat acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a deportării în Bărăgan, măsură dispusă prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituționale prevederile art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, act normativ ce stabilea și cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispozițiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (4) din Constituție.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul și nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art. 147 alin. (1) din Constituție.
în consecință, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii de acordare de despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamante și-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare a efectelor juridice a normei legale pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile s-a produs ulterior sesizării instanței și pronunțării unei hotărâri și că art. 147 alin. (4) din Constituție dispune că deciziile Curții Constituționale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă că încetarea efectelor juridice a normei legale menționate s-a produs înainte de stingerea, printr-o hotărâre definitivă, a raporturilor juridice dintre stat - cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri și destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității menționatelor norme are efect de la data adoptării legii (și, respectiv, a ordonanței) și, după cum s-a arătat, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanță cu Constituția (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituționalității normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părți.
în fine, un alt argument în favoarea reținerii incidenței în cauză a deciziilor Curții Constituționale îl reprezintă introducerea, prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situația în care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză și a declarat neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță, în concluzie, în cauză fiind respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, reclamanții R.A., S.S. și P.N. au declarat recurs și, invocând dispozițiile art. 304, pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. au solicitat admiterea recursului, așa cum a fost formulat și motivat și modificarea în tot a deciziei instanței de apel, în sensul menținerii hotărârii instanței de fond, ca legală și temeinică.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de fond, respectiv a Tribunalului Caraș-Severin este legală, deoarece în motivarea acestei sentințe, instanța nu a fost deloc părtinitoare, ci în mod corect a acordat reclamanților suma de 25.000 euro, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, suma acordată fiind echitabilă în raport cu condițiile în care a trăit mama lor, în urma dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, prejudiciul moral vizând și perioada ulterioară măsurii administrative, când aceasta a trăit într-o sărăcie cruntă, întrucât majoritatea bunurilor i-au fost confiscate de către regimul comunist al acelei perioade. Așa fiind, hotărârea instanței de apel prin care s-a admis apelul pârâtului și a fost schimbată sentința tribunalului este nelegală.
Din probele administrate a rezultat că în speță sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei și mama lor R.S., care a fost privată de libertate prin măsura strămutării impusă de autoritățile din acea perioadă.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.
Recurenții-reclamanți au mai susținut că și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp aceste despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime, motiv pentru care au susținut că suma acordată, de 25.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plătii, cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o despăgubire echitabilă.
Recursul va fi respins ca nefondat, pentru considerentele care succed.
înalta Curte reține că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.
Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).
Nu este însă vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor menționate, înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată în recursul în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Astfel, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Așa fiind, având în vedere că prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și că declararea neconstituționalității textelor de lege menționate are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional, nu poate fi primită critica recurenților-reclamanți în sensul că hotărârea instanței de apel este nelegală pe motiv că a schimbat în tot hotărârea instanței de fond prin care, în mod corect - în opinia reclamanților - tribunalul le-a acordat suma de 25.000 euro, în RON, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, această sumă fiind echitabilă în raport cu condițiile în care a trăit mama lor, în urma dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, prejudiciul moral vizând și perioada ulterioară măsurii administrative, când aceasta, a trăit într-o sărăcie cruntă, întrucât majoritatea bunurilor i-au fost confiscate de către regimul comunist al acelei perioade.
Deși recurenții-reclamanți au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., se constată că acest temeiuri au fost invocate doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează acestor motive, astfel că nu pot fi analizate.
Față de considerentele menționate și constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1236/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4977/2012. Civil → |
|---|
