ICCJ. Decizia nr. 1240/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2010, reclamanta S.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 82161 euro echivalent în RON la data plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955 ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispusă prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că în vara anului 1951 a fost strămutată împreună cu familia din zona frontierei de vest în localitatea Frumușița, Com. Brateș, jud. Galați, unde le-a fost stabilit domiciliu obligatoriu, măsura fiind ridicată abia în vara anului 1955 prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
A mai arătat reclamanta că odată cu luarea acestei măsuri, familiei sale i-a fost confiscată întreaga avere, iar pe întreaga perioadă a dislocării a suferit o serie de suferințe fizice și psihice cauzate de neajunsurile legate de lipsa unei locuințe, a asistenței medicale, a hranei precum și a posibilității de a-și câștiga existența prin muncă, fiind în permanență supravegheate de organele de securitate.
Totodată reclamanta a mai precizat că a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 fiindu-i recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999.
Prin Sentința civilă nr. 1542 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.D. și a obligat pârâtul Statul Român la 3000 euro echivalent în RON cu titlu de despăgubiri morale către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că măsura dislocării, precum și cea a stabilirii domiciliului obligatoriu luată de forțele securității statului în perioada mai sus-menționată reprezintă potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 o măsură administrativă cu caracter politic, măsură care potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) pct. 2 din același act normativ astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 62/2010, îndreptățește reclamanta la a solicita despăgubiri pentru daunele morale suferite.
în aprecierea cuantumului acestor despăgubiri, tribunalul a avut în vedere, pe lângă prevederile legale menționate, și faptul că recunoașterea expresă prin lege a caracterului politic al măsurii administrative suferite reprezintă în sine o reparație a acestui prejudiciu. în al doilea rând s-a reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale reclamantei la libertate și viață este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al măsurii administrative.
Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale suferite, tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale, iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului, întrucât compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar ori o îmbogățire în detrimentul statului.
împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul Statul Român și Ministerul Public.
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 44 A din 10 februarie 2011 a admis apelurile formulate de Ministerul Public și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 1542 din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosar pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Cu referire la principalul motiv de apel invocat de ambii apelanți, curtea a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.
în motivarea deciziei, s-a reținut, în esență, că statul a creat cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau despre acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, edificatoare în acest sens fiind: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Prin urmare, Curtea a constatat că, deși a fortiori nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "în România, respectarea [..] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
în consecința celor mai sus expuse, instanța de apel a reținut și dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Ca urmare a trecerii termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță, deoarece textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și dreptul la acțiune aferent, iar prin încetarea efectelor acestei dispoziții legale, a dispărut temeiul de drept substanțial pentru cererea formulată de reclamantă.
Instanța de apel a motivat că recunoașterea efectelor deciziei Curții Constituționale intervenite pe parcursul soluționării cauzei nu constituie o aplicare retroactivă a legii, nici un act normativ nefiind aplicat retroactiv în cauză și că dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.
în ceea ce privește posibilitatea reclamantei de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanța de apel a considerat că nu se poate reține existența unei "speranțe legitime" a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
La analizarea acestui aspect, a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de "speranță legitimă", în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
în această situație, dreptul la despăgubiri nu se naște ex lege (automat), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupune trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.
Aceste considerații au fost reținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea din Cauza S. contra Bulgariei, care motivat că art. 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamanta S.D., solicitând modificarea în tot a deciziei recurate iar pe fond respingerea apelurilor formulate de Ministerul Public și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și menținerea Sentinței civile nr. 1542 din 18 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.
în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a susținut următoarele:
Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste dispoziții sunt obligatorii pentru instanța civilă a României.
Aceste acte normative (aplicabile și pe teritoriul României prin aderarea României la Consiliul Europei prevăd posibilitatea pentru persoanele care au fost persecutate politic în perioada unui regim totalitar să poată primi compensații pentru daunele morale suferite în acea perioadă.
Unul din efectele Legii nr. 221/2009 este acela al constatării caracterului politic al condamnării sau măsurii administrative cu caracter politic adică al "reabilitării" persoanelor persecutate politic sub una din cele două variante.
Reclamanta a fost direct supusă măsurii administrative prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, măsura administrativă considerată de lege (de drept) măsura abuzivă.
Practic de la acest moment reclamantul se poate îndrepta împotriva Statului Român cu acțiune în pretenții pentru recuperarea prejudiciului moral suferit în temeiul art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Acțiunea de față vizează acordarea daunelor morale întemeiată pe răspunderea delictuală a Statului Român prin organele sale pentru prejudicial moral suferit de autorul său.
încasarea de către autorul nostru a unor indemnizații în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu exclude de plano acordarea unor daune morale pentru prejudicial moral suferit, pentru ca indemnizațiile acordate au reprezentat un beneficiu nerealizat sub aspectul vechimii în muncă.
Acordarea și încasarea unor astfel de indemnizații reprezintă pentru instanțele de judecată un criteriu pentru aprecierea cuantumului daunelor morale.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului neretroactivității chiar și a unei decizii a Curții Constituționale care nu produce efecte decât după 45 de zile de la data publicării în M. Of. și deci numai pentru viitor. în speța, cauza a fost înregistrată pe rolul instanțelor judecătorești înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei 1358/2010 a Curții Constituționale.
Recurenta-reclamantă a mai susținut că alte persoane au obținut hotărâri irevocabile prin care li s-au acordat drepturi în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009 și sub acest aspect este încălcat principiul nediscriminării în fața legii și instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta-reclamantă a susținut că ar putea exista această discriminarea numai în cazul acțiunilor introduse pe rolul instanțelor judecătorești, după expirarea celor 45 de zile de la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, când își încetează aplicabilitatea dispozițiile declarate ca neconstituționale în temeiul art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.
Norma legală a fost schimbată în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamanta (indiferent de modalitatea prin care a fost făcută prin abrogare - operațiune legislativă, sau prin exercitarea controlului de constituționalitate - operațiune juridică).
Efectul schimbării normei legale (în orice variantă) trebuie raportat și la persoanele care au obținut despăgubiri întemeiate pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Plecând de la aceleași premise (adică introducerea acțiunii în aceeași perioada/zi) reclamanți din cauze diferite obțin soluții definitive și irevocabile diferite (unii de admitere alții de respingere pe același temei de drept - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, funcție numai de celeritatea cu care s-a judecat procesul, pentru a ajunge ca hotărârea să devină definitive înainte de publicarea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
Cu privire la argumentele instanței de apel asupra posibilității invocării pe parcursul unui proces pendinte a excepției de neconstituționalitate în orice fază a procesului, în condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 recurenta-reclamantă a susținut că excepția de neconstituționalitate nu a fost soluționată în procesul pendinte (cel ce face obiectul prezentului litigiu), prin urmare instanța de judecată se raportează la soluționarea cauzei în raport de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, numai de la data la care aceasta decizie produce efecte asupra textului de lege declarat ca neconstituțional și care constituie temei al cererii reclamantului.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și-a încetat efectele la data de 3 ianuarie 2011 (la 45 de zile de la data publicării deciziei CC care s-a produs la 15 noiembrie 2010 în M. Of. 761).
Prin urmare la data formulării acțiunii de către reclamanta și la data soluționării cauzei în prima instanța, temeiul de drept al cererii - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 își producea efectele.
în acest sens recurenta-reclamantă a susținut că i-a fost acordată o speranță legitimă în condițiile art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenție.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Critica recurentei-reclamante constând în faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Rezoluției nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu raportare la art. 5 pct. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este nefondată.
Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994.
Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.
Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.
Nici celelalte critici ale recurentei-reclamante nu sunt fondate.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.
în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
în considerentele acestei decizii, înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
în considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. în acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
în cadrul acelorași considerente, înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
în ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentei-reclamante conform căreia raportul juridic pe care l-a dedus judecății vizează acordarea daunelor morale întemeiată pe răspunderea delictuală a Statului Român prin organele sale pentru prejudicial moral suferit de autorul său.
în condițiile în care aceasta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanță -, analizarea pretențiilor din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, potrivit art. 316 coroborat cu art. 294 C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Instanța de recurs examinează legalitatea hotărârii recurate în raport de cadrul procesual și de temeiurile de drept fixate în fazele procesuale anterioare, neputându-se pronunța pentru prima oară în recurs asupra unui temei juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată.
înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1295/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1246/2012. Civil → |
|---|
