ICCJ. Decizia nr. 1236/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2010, la Tribunalul Mehedinți și precizată la 5 august 2010, reclamanta V.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat la plata sumei de 10.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale conform O.U.G. nr. 62/2010.
în motivarea cererii, a arătat că prin Decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 200/1951 a fost dislocată din zona de frontieră de vest, respectiv din Drobeta Turnu Severin în localitatea Giurgiu, locuind împreună cu soțul său, pe toată perioada deportării, respectiv 21 iunie 1951 - 18 februarie 1956 în localitatea Giurgiu, într-o cameră cu condiții improprii traiului de zi cu zi.
Prin Sentința civilă nr. 455 din 13 septembrie 2010, Tribunalul Mehedinți a admis acțiunea formulată de reclamanta V.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, așa cum a fost precizată.
A fost obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, cu titlul de daune morale către reclamantă.
Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamanta a avut domiciliul obligatoriu în localitatea Giurgiu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, act normativ care, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 dă caracter politic măsurii administrative.
Reclamanta a solicitat despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit în nume propriu.
Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată într-o altă localitate, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare și de a munci forțat produc suferințe pe plan moral, social și profesional, astfel de măsuri lezând demnitatea și onorarea, dar și libertatea individuală drepturile personale patrimoniale ocrotite de lege și au drept consecință un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensații materiale.
Instanța de fond a reținut că, raportat la perioada celor patru ani de domiciliu obligatoriu, la traumele psihice produse reclamantei, nevoită să suporte pe nedrept un regim de viață inuman, precum și la disp. art. 5 pct. l lit. a) din Legea nr. 221/2009, republicată, se justifică acordarea de daune morale în cuantum de 10.000 euro pentru reclamantă, sumă ce constituie o satisfacție echitabilă.
împotriva acestei decizii civile a formulat apel Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, prin care a susținut următoarele:
Instanța de fond neîntemeiat a admis în parte acțiunea reclamantului, daunele morale acordate sunt neîntemeiate și nedovedite.
Drepturile persoanelor persecutate politic în perioada comunistă sunt stabilite prin O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-lege nr. 118/1990, alături de alte norme speciale de reparație.
Instanța trebuia să verifice dacă drepturile obținute de reclamant prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit de acesta în urma condamnării, măsurii administrative cu caracter politic la care a fost supus autorul.
în subsidiar, a solicitat ca în situația în care instanța de apel consideră întemeiată acțiunea reclamantului, să constate că daunele morale acordate sunt exagerate față de situația de fapt stabilită în baza probatoriului administrat și în raport de prevederile O.U.G. nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 46 din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice împotriva Sentinței civile nr. 455 din 13 septembrie 2010 a Tribunalului Mehedinți, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta V.M.
Considerentele pe care instanța de apel le-a avut în vedere au fost următoarele:
Reclamanta și-a întemeiat cererea privitoare la despăgubiri pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau descendenții până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aceste dispoziții au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și dispozițiile art. 147 din Constituție.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile a căror neconstituționale s-a constatat sunt suspendate de drept.
în raport de dispozițiile art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, decizia care a declarat neconstituționalitatea unei dispoziții legale este definitivă și obligatorie, efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.
Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanțele judecătorești și are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare decizia are efect în cauzele aflate în curs de soluționate sau care se vor soluționa în viitor.
Asupra caracterului și obligativității acestor decizii s-a pronunțat Curtea Constituțională (Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Deși la data soluționării apelului termenul de 45 zile prevăzut de textul constituțional a expirat, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate, suspendarea echivalând cu inexistența normei juridice, cu atât mai mult cu cât se prevede expres că, după împlinirea termenului, dispozițiile legale își încetează efectele.
Concluzia care se impune este aceea că dispoziția din lege declarată neconstituțională, nu se mai aplică, instanța învestită cu soluționarea unei acțiuni căreia i se aplică dispozițiile declarate neconstituționale, continuând soluționarea cauzei, are obligația să nu aplice în acea cauză, dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale.
în măsura în care este necesar, instanța judecătorească aplică direct dispozițiile Constituției de care depinde soluționarea procesului, în lipsa unei reglementări legale care să fi înlocuit dispozițiile declarate neconstituționale, promovând actualitatea principiilor statului de drept, asigurarea supremației Constituției și importanța controlului constituționalității legilor de către Curtea Constituțională, ca factori pentru întărirea statului de drept.
Instanța de apel a motivat că, în speță, dispozițiile pe care reclamanta și-a întemeiat acțiunea și care au fost avute în vedere de prima instanță la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral nu mai sunt aplicabile întrucât contravin Constituției, sentința fiind lipsită de temei legal.
împotriva acestei din urmă decizii reclamanta V.M. a declarat recurs întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că soluția de respingere a acțiunii reprezintă un caz de denegare de dreptate (art. 2 C. civ.), motivarea fiind fundamentată pe inexistența textului legal.
Instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale au prioritate, în temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar. Alin. (4) al aceluiași articol, prevede că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. (2) al art. 148 din Constituție.
în jurisprudența Curții de Justiție Europene s-a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri.
De asemenea, trebuie să se țină seama și de rezoluțiile Adunării Parlamentare nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006, acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, potrivit cărora, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate politic să poată primi compensații pentru daunele morale suferite. Prin urmare, legislația în această materie trebuie să fie în acord atât cu dreptul comunitar cât și cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare, transmise prin fax 26 ianuarie 2011.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului și fără a se a pronunța asupra cererii de suspendare. în subsidiar a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul respingerii apelului.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Nu poate fi primită critica recurentei-reclamante conform căreia soluția de respingere a acțiunii reprezintă un caz de denegare de dreptate (art. 2 C. civ.) deoarece motivarea hotărârii este fundamentată pe inexistența textului legal.
în mod corect instanța de apel a reținut că declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 - prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 - este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.
în sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.
Așa fiind, se constată că instanța de apel a soluționat cauza cu aplicarea corectă a legii iar critica recurentei-reclamante vizând denegarea de dreptate de care ar fi dat dovadă instanța este nefondată.
Susținerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României, conform cărora prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate, în temeiul principiului preeminenței dreptului comunitar sunt formulate generic și nu indică în mod expres în ce mod a fost încălcat de către instanța de apel principiul menționat, neputând constitui critici fondate.
în ce privește Rezoluțiile Adunării Parlamentare nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, la care face trimitere recurenta-reclamantă este de reținut că acestea sunt documente politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și 20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.
Nici critica recurentei-reclamante conform căreia instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de suspendare, transmise prin fax 26 ianuarie 2011 nu este fondată.
Din practicaua Deciziei nr. 46 din 27 ianuarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, (dosar apel) reiese că instanța de apel a respins cererea de suspendare a cauzei formulată de reclamanta V.M. cu motivarea că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 242 alin. (1) pct. l C. proc. civ., temei de drept pe care reclamanta și-a fundamentat cererea de suspendare și care prevede că "Instanța va suspenda judecata când amândouă părțile o cer", în speță cererea de suspendare fiind formulată doar de reclamantă.
Deși recurenta-reclamantă a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că acest temei a fost invocat doar formal, întrucât dezvoltarea motivelor de recurs nu se subsumează ipotezei pe care acest motiv o reglementează astfel că nu poate fi analizat.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, era pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1241/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1234/2012. Civil → |
|---|
