ICCJ. Decizia nr. 1275/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1275/2012
Dosar nr. 1112/30/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 18 februarie 2010, reclamanta S.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 40.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de tatăl său, S.P., ca urmare a deportării în fosta U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, pentru a participa la munca de reconstrucţie, după cel de-al doilea război mondial.
Prin Sentinţa civilă nr. 1866 din 12 iulie 2010, Tribunalul Timiş a admis, în parte, acţiunea şi, în consecinţă, a constatat caracterul politic al măsurii deportării autorului reclamantei în fosta U.R.S.S. şi a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, respingând restul pretenţiilor.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, din probele administrate în cauză, că autorul reclamantei a fost deportat în fosta U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, într-un lagăr de muncă pentru a participa la munca de reconstrucţie a acelui stat, după cel de-al doilea război mondial.
Din această perspectivă, tribunalul a constatat că reclamanta este beneficiara Legii nr. 221/2009, fiind descendentă de gradul I a persoanei care a fost victimă unor măsuri administrative cu caracter politic, în perioada de referinţă 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În opinia tribunalului, chiar dacă Legea nr. 221/2009 nu clasifică în mod explicit măsura abuzivă a deportării în U.R.S.S., totuşi, analizându-se acest act normativ prin coroborare cu Decretul-Lege nr. 118/1990 şi cu O.U.G. nr. 214/1999 - art. 2 alin. (1), se poate asimila deportarea în fosta U.R.S.S., la muncă forţată pentru reconstrucţie cu o măsură administrativă cu caracter politic, abuzivă, acest statut fiind clarificat prin art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, cu care Legea nr. 221/2009 se completează.
De aceea, prima instanţă a apreciat că sunt întrunite şi condiţiile de admisibilitate ale acţiunii din perspectiva dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, deportarea în U.R.S.S. a autorului reclamantei, în perioada 14 ianuarie 1945 - 15 octombrie 1949, având un caracter politic.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere importanţa valorilor lezate, consecinţele negative suferite de persoana deportată şi de familia acestuia, asociată cu gradul în care i-a fost acestuia afectată situaţia familială, socială şi profesională, dar şi intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul, pe lângă limitele maxime impuse de legiuitor, s-a raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omul în cauzele Rotariu vs. România ori Sabău şi Pârcălab vs. România, precum şi la faptul că autorul reclamantei a beneficiat de drepturile conferite de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 185/A din 10 februarie 2011, a respins apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că la data soluţionării apelului, prin efectul Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială pentru acordarea daunelor morale.
În acest sens, instanţa de apel a constatat că, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională întreaga O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ la momentul soluţionării apelului. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ, a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Instanţa de apel a mai constatat că nu se poate reţine că, anterior deciziei Curţii Constituţionale, reclamanta ar fi fost titulara unui „bun";, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorul legal al pretinsului drept de proprietate, şi în lipsa unei manifestări de voinţă, în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantului cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege, se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 a fost publicată în M. Of. după pronunţarea sentinţei tribunalului prin care i-au fost acordate despăgubiri. A mai susţinut că este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea autorului său, întrucât decizia Curţii Constituţionale nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv, dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acesteia, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea ei.
Examinând recursul în limitele criticilor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele care urmează:
Astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecat şi potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, autorul reclamantei a fost prizonier de război în Rusia, în urma celui de-al doilea război mondial, iar prin acţiunea promovată reclamanta tinde la repararea prejudiciului moral încercat ca urmare a deportării în fosta U.R.S.S., în perioada ianuarie 1945 - octombrie 1949, pentru a participa la munca de reconstrucţie, după cel de-al doilea război mondial Înalta Curte constată că situaţia dedusă judecăţii nu intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, act normativ prin care legiuitorul a intenţionat acordarea anumitor reparaţii pentru condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Fără a nega traumele pe care le-a suportat autorul recurentei reclamante prin deportarea în fosta U.R.S.S., Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 nu şi-a propus repararea şi a acestui tip de prejudiciu, măsurile reparatorii reglementate prin actul normativ de referinţă privind repararea consecinţelor condamnărilor cu caracter politic şi a măsurilor administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada comunistă, respectiv, după instaurarea regimului comunist, 6 martie 1945, şi până la 22 decembrie 1989.
În consecinţă, legea nu a avut în vedere decât cauze ale prejudiciilor imputabile direct şi nemijlocit regimului comunist, iar nu regimului anterior sau situaţiilor determinate de război, chiar dacă acestea au avut consecinţe şi ulterior, derulându-se şi după 6 martie 1945,
Dat fiind că situaţia de fapt a cauzei nu se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009, sunt lipsite de relevanţă cele stabilite prin Deciziile nr. 1358, nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale ca şi cele dezlegate prin Decizia nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii.
Faţă de cele ce preced, înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.M., împotriva Deciziei nr. 185/A din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1274/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1276/2012. Civil → |
|---|
