ICCJ. Decizia nr. 1276/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1276/2012
Dosar nr. 1375/115/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la 06 aprilie 2010, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamantul C.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva familiei sale în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale pentru prejudiciul suferit pe perioada deportării în Bărăgan.
Prin Sentinţa civilă nr. 1329 din 19 iulie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în baza probelor administrate în cauză, că mama reclamantului împreună cu părinţii acesteia, au fost deportaţi în Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 şi până la 20 decembrie 1955, reclamantul fiind născut la data de 11 septembrie 1951.
În baza Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantului i s-a acordat o indemnizaţie de 562 RON, al cărei cuantum a fost mărit în timp.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Kudla vs Polonia), de respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, instanţa a considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2010.
Tribunalul a apreciat că prin strămutare, familia reclamantului a fost grav afectată, membrii acesteia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Având în vedere gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză şi, faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Kudla vs. Polonia), de necesitatea respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada prejudiciului moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia nr. 96 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât, despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât, intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale asupra cauzei de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, s-a arătat că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul care, prin motivele de recurs formulate, a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât prin probele administrate în cauză a făcut dovada că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de familia sa prin strămutare. Recurentul reclamant a arătat că măsura luată pe nedrept a produs familiei sale suferinţe pe plan moral, social şi profesional, lezând demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi că acordarea unor compensaţii materiale sunt pe deplin justificate.
Înalta Curte, la termenul din 24 februarie 2012, a invocat excepţia nulităţii recursului, faţă de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Aceste motive trebuie să se subsumeze cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, deşi nu se prevede în mod expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluţia pronunţată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Astfel, prin decizia dată, instanţa de apel a schimbat în tot soluţia primei instanţe prin care reclamantului i-au fost acordate daune morale, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, în condiţiile în care decizia recurată a fost pronunţată la 17 februarie 2011, deci, ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii, era necesar ca recurentul reclamant să formuleze critici care să vizeze decizia instanţei de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale şi nu să invoce aspecte privind fondul cauzei.
Or, recursul are ca obiect decizia instanţei de apel, astfel că şi criticile susţinute prin motivele de recurs trebuie să vizeze obiectul căii de atac, după cum aceste critici trebuie să privească vicii de nelegalitate, expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Aşadar, prin motivele de recurs, partea nemulţumită de soluţia pe care o atacă este ţinută a-şi conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susţine numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat.
Prin motivele de recurs partea trebuie să susţină critici prin care să combată argumentele expuse de instanţa anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speţă nu se verifică.
În consecinţă, Înalta Curte, reţinând că recurentul şi-a încălcat aceste obligaţii procedurale, constată că în cauză devine incidenţă sancţiunea nulităţii căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul C.S., împotriva Deciziei nr. 96 din 26 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1275/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1277/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
