ICCJ. Decizia nr. 1274/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1274/2012
Dosar nr. 29546/211/2009
Şedinţa publică din 8 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. 29546/211/2009 reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA a chemat-o în judecată pe pârâta SC N. SRL solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să o oblige pe aceasta la plata sumei de 180.987,49 lei, cu titlu de chirie pentru spaţiul situat în Municipiul Cluj-Napoca, precum şi pentru amenajarea şi punerea în funcţiune a unui magazin de desfacere legume/fructe.
Prin sentinţa civilă nr. 8005 din 14 iunie 2010 a Judecătoriei Cluj-Napoca a fost declinată competenţa în favoarea Tribunalului Comercial Cluj.
Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urmă instanţe, sub acelaşi număr, iar prin sentinţa comercială nr. 3601 din 10 septembrie 2010 a Tribunalului Comercial Cluj, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, a fost respinsă acţiunea formulată de acest reclamant, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul Municipiul Cluj-Napoca.
Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, „unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplina şi patrimoniu propriu", iar potrivit art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, „comunele, oraşele, municipiile şi judeţele sunt unităţi administrativ-teritoriale în care se exercita autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţi ale administraţiei publice locale". Aşadar unităţi administrativ-teritoriale sunt comunele, oraşele, municipiile şi judeţele, şi doar acestea sunt persoane juridice de drept public şi au capacitate juridică deplina şi patrimoniu propriu. În lumina acestor prevederi legale exprese, şi în lipsa unor alte prevederi legale în sens contrar, nu s-a putut reţine nici că satele sunt unităţi administrativ teritoriale, şi nici că un consiliu judeţean sau un consiliu local poate fi persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplina şi patrimoniu propriu.
Mai mult, în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 se prevede expres că „în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean", sensul stric al noţiunii de unitate administrativ teritorială fiind cel stabilit de dispoziţiile imperative ale art. 20 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.
Împrejurarea că reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, figurează ca parte în contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 ce face obiectul cauzei, nu este de natură a conduce la eludarea dispoziţiilor imperative ale legii, şi nu conferă acestuia capacitate procesuală de folosinţă, câtă vreme art. 20 alin. (1) teza finală din Legea nr. 215/2001 prevede, în mod expres, că „unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii".
S-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica şi regimul juridic al acesteia, conform cărora „dreptul de proprietate publica aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public", şi respectiv „domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public" şi „asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată". Deci, consiliul local, nefiind unitate administrativ teritorială, nu poate fi titular al dreptului de proprietate publică sau privată. Intitulându-se titular al dreptului de proprietate, astfel cum face reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA în contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, un consiliu local nu face decât să reprezinte municipiul, în calitate autoritate a administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală.
Prima instanţa a reţinut că reclamantul MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA se poate prevala de contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 încheiat de Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca cu pârâta SC N. SRL.
În cauză au fost respectate condiţiile prevăzute de art. 720 ind.1 C. proc. civ., pârâta SC N. SRL fiind convocată la conciliere directă de către reclamantul MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, încheindu-se un proces verbal de conciliere (filele 41-45).
Prin Sentinţa comercială nr. 311/C/2006 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj la 21 martie 2006, în dosarul nr. 2081/2005, a fost admisă, în parte, acţiunea precizată şi completată formulată de reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA, împotriva pârâtei SC N. SRL şi, în consecinţă, s-a constatat că la 08 octombrie 2003 a încetat, prin împlinirea termenului, contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, încheiat între părţi, şi s-a dispus evacuarea pârâtei din spaţiul administrativ situat în mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 62,84 mp şi curte 131 mp, respingându-se totodată, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la suma de 184.891.674 lei cu titlu de cotă de asociere, rata inflaţiei, TVA, penalităţi şi dobândă, calculate până la 31 mai 2005 (filele 29-32). În motivare s-a reţinut că respectivul contract a încetat la 08 octombrie 2003, iar în baza contractului pot fi pretinse debite doar pentru perioada existenţei contractului, respectiv până la 08 octombrie 2003, ulterior putând fi aduse în discuţie debite reprezentând daune în temeiul art. 998 C. civ. pentru prejudiciul creat prin lipsa de folosinţă a spaţiului, însă instanţa nu a fost investită cu o astfel de cerere în despăgubiri.
În acest sens s-a reţinut că sentinţa comercială nr. 311/C/2006 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj la 21 martie 2006, în dosarul nr. 2081/2005, are putere de lucru judecat şi în ce priveşte pe reclamantul MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA. Prin urmare, nu mai poate fi pusă în discuţie dispoziţia hotărârii judecătoreşti arătate, prin care s-a constatat că la 08 octombrie 2003 a intervenit încetarea contractului de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, prin împlinirea termenului.
S-a concluzionat că respectivul contract de asociere, nr. 20 din 08 octombrie 1998, a încetat, prin împlinirea termenului, la 08 octombrie 2003, în acest sens fiind art. 5 şi art. 6 din contract, potrivit cărora contractul s-a încheiat pe o durată de 5 ani, de la 08 octombrie 1998 şi până la 08 octombrie 2003, cu posibilitatea prelungirii termenului prin acordul părţilor contractante, la iniţiativa uneia dintre ele, intenţia unei părţi de prelungire a contractului de asociere trebuind să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi, în scris, cu cel puţin 3 luni înaintea expirării termenului contractului. Cum, nici reclamantul şi nici pârâta nu au invocat şi nu au probat intervenirea unei prelungiri a contractului de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 după expirarea termenului prevăzut de acesta, acesta a încetat prin ajungere la termen.
Având în vedere că la 08 octombrie 2003 a intervenit încetarea contractului de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, prin împlinirea termenului, la acea dată acel contract a încetat să mai producă efecte, încetând astfel atât drepturile, cât şi obligaţiile corelative ale părţilor. Astfel, după data încetării contractului, reclamantului nu îi mai revenea obligaţia de a permite pârâtei să exercite folosinţa spaţiului situat în mun. Cluj-Napoca, jud. Cluj, în suprafaţă de 62,84 mp şi curte 131 mp, obiect al contractului, după cum nici pârâtei nu îi mai revenea obligaţia corelativă de achitare a cotei de asociere de 300 lei lunar, indexabilă lunar cu rata inflaţiei.
Pretenţiile din cauza de faţă au fost întemeiate tot pe contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998, iar în drept pe dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ., ce prevăd forţa obligatorie a contractului, şi ale art. 1073 C. civ., ce prevăd efectele obligaţiilor.
Prima instanţă a reţinut că, pe de o parte, contractul de asociere nr. 20 din 08 octombrie 1998 nu a dat naştere niciodată, în sarcina pârâtei, unei obligaţii de plată a vreunei sume cu titlu de chirie, ci doar a unei sume lunare cu titlu de cotă de asociere, iar pe de altă parte, acest contract a încetat să mai dea naştere la drepturi şi obligaţii în favoarea şi respectiv în sarcina părţilor, la 08 octombrie 2003. Or, suma solicitată de reclamant în dosarul de faţă, cu titlu de chirie restantă actualizată cu rata inflaţiei şi majorări de întârziere, a fost calculată de reclamant pentru perioada de după 08 octombrie 2003, respectiv începând cu 09 octombrie 2003, după cum rezultă din „situaţia debite/plăţi" şi din facturile fiscale depuse de reclamant la dosar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Consiliul Local Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii în sensul admiterii cererii, cu cheltuieli de judecată.
În susţinerea apelului s-a arătat că, în mod eronat, a fost admisă excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Consiliului Local, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 36 pct. 2 respectiv 5 lit. b) din Legea nr. 215/2001 modificată, Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privata a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii.
Prin Decizia civilă nr. 85 din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins apelul declarat de Consiliul Local Cluj-Napoca şi Municipiul Cluj-Napoca.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Astfel, s-a reţinut că un prim argument adus de apelanţi constă în afirmaţia că, întrucât contractul a fost încheiat şi însuşit de Consiliul Local, acesta are atribuţii referitoare la administrarea patrimoniului unităţii administrative iar pârâtul a recunoscut atât calitatea cât şi capacitatea acestei entităţi de a fi parte contractantă, astfel încât soluţionarea cauzei pe excepţie este eronată.
Argumentul adus face referire la justificarea calităţii procesuale a părţii iar nu a capacităţii acesteia. Capacitatea procesuală de folosinţă presupune aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual. Sub acest aspect, în doctrină, majoritatea autorilor analizează conceptul „capacitatea administrativă" prin prisma teoriei personalităţii administrative - ori a personalităţii juridice restrânse - în încercarea de a corela dispoziţiile de drept administrativ substanţial Legea nr. 215/2001) cu cele ale Legii contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004). Astfel, pornind de la recunoaşterea unanimă a faptului că organele administraţiei publice locale (primarul, preşedintele consiliului judeţean, consiliile locale şi judeţene) nu au personalitate juridică şi nici patrimoniu, deşi pot emite sau adopta acte administrative, o opinie este în sensul că acestea dispun de capacitate specială de drept public, restrânsă la sfera atribuţiilor care compun competenţa lor legală, spre deosebire de unităţile administrativ teritoriale, care potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001 republicată beneficiază de capacitatea juridică deplină. Însă inconvenientul constă în faptul că atunci când există capete de cerere cu caracter patrimonial este absolut necesar ca în raportul juridic respectiv să se afle entitatea care deţine un patrimoniu în măsură să garanteze îndeplinirea unor astfel de obligaţii. Pentru înlăturarea neajunsului s-a statuat în sensul redefinirii noţiunii de capacitate administrativă, respectiv că numai o persoană juridică - titularul capacităţii juridice depline - are şi capacitate administrativă parte a întregului – iar actele administrative aparţin persoanei juridice iar nu organului administrativ emitent. Prima constatare ce determină o astfel de concluzie este aceea ca dacă se doreşte crearea unei teorii sui generis, capacitatea administrativă ar trebui să fie parte a capacităţii juridice, aspect relevat de textul art. 21 alin. (1) teza I din Legea nr. 215/2001. Capacitatea în acest context poate fi definită ca „opţiunea unui subiect de drept de a exercita puterea publică prin emitere de acte administrative, opţiune care îl transforma în persoana juridică de drept public".
Cea de-a doua opinie este aceea ca orice tip de capacitate trebuie să constea în posibilitatea unei entităţi de a intra, ca parte, într-un raport juridic, ca titular de drepturi şi obligaţii care implică în mod necesar un patrimoniu. Autorii acestei teorii a personalităţii restrânse apelează la analogia cu persoanele juridice de drept privat şi anume la cele instituite de art. 35 din Decretul nr. 31/1954, conform căruia persoana juridică îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin organele sale de conducere, deoarece actele juridice încheiate de acestea sunt considerate ca fiind însăşi acte ale persoanei juridice.
Făcând o transpunere a acestei teorii rezultă că deşi persoana juridică de drept public nu poate emite ea însăşi acte administrative ci doar prin intermediul autorităţilor administraţiei publice organizate în cadrul acesteia sau mandatate să acţioneze în interesul său, actele administrative emise aparţin persoanei juridice de drept public, iar nu organului administrativ emitent. Sub acest aspect se impune şi definirea noţiunii de capacitate ca fiind modalitatea de divizare legală a exerciţiului capacităţii administrative a persoanei juridice de drept public între organele administrative ale acesteia. Prin urmare şi în dreptul administrativ îşi găseşte aplicare specificitatea personalităţii de drept privat cu privire la capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Astfel capacitatea administrativă de exerciţiu, respectiv competenţa de a emite /încheia efectiv acte administrative revine organelor administrative ale acestora cu precizarea că autorităţile administrative nu au capacitate proprie de folosinţă distinctă de aceea a persoanelor juridice de drept public în numele cărora acţionează.
În litigiul prezent persoana juridică de drept public, titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor, este municipiul, în vreme ce consiliul reprezintă doar o autoritate a administraţiei publice locale constituită la nivel local pentru a administra acest domeniu.
S-a susţinut că sunt greşite reţinerile primei instanţei şi în privinţa pretenţiilor.
Nici această susţinere nu a putut fi primită. Prin demersul introductiv s-a solicitat obligarea intimatei SC N. SRL la plata chiriei rezultate din contractul de asociere nr. 20/1998. În susţinere s-a arătat că prin contract art. 4 lit. h) s-a stabilit ca societatea chiriaşă să vireze lunar suma de 3.000.000 lei indexabilă lunar cu rata inflaţiei. Deşi somată, societatea nu si-a îndeplinit obligaţia, acumulând un debit de 180.987,49 lei, din care 169.367,76 lei cu titlu de chirie restantă şi 11617,73 majorări. Nefiind îndeplinită obligaţia în cauză, a arătat apelanta, că sunt incidente dispoziţiile art. 969 alin. (1) C. civ., art. 1073 C. civ.
Municipiul Cluj-Napoca a solicitat chirie rezultată din contractul de asociere, evocând ca temei art. 969 C. civ, pe când în calea de atac a susţinut că ar fi vorba de o taxă de ocupare abuzivă. Or, în condiţiile în care s-a susţinut prin cererea introductivă că este vorba de contract, de nerespectarea/neexercitarea obligaţiilor rezultate din acesta, analiza primei instanţe s-a făcut prin raportare la obiectul şi argumentele cererii introductive şi nu cu privire la alte pretenţii despăgubiri/taxe pentru ocupare abuzivă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIUL CUJ-NAPOCA, PRIN PRIMAR şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA, PRIN PRIMAR aducându-i următoarele critici:
1. În mod greşit a considerat instanţa de apel că reclamantul Consiliul Local nu are capacitate procesuală de folosinţă, deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 36 pct. 2 respectiv art. 5 lit. b) din Legea nr. 215/2001, consiliul local, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a municipiului în condiţiile legii.
2. Este eronată constatarea faptului că în cauză ar fi incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat, deoarece obiectul cererii formulate în prezenta cauză, îl constituie suma de 180.987,49 lei, calculată până la data de 20 februarie 2009, această sumă fiind calculată cu titlu de taxă de ocupare abuzivă, în conformitate cu HCL nr. 202/2000, HCL nr. 712/2000 şi HCL nr. 672/2004.
Recurenta susţine că din întregul material probator existent la dosarul cauzei ar rezulta faptul că pârâta datorează această sumă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Chiar dacă, potrivit dispoziţiilor art. 36 pct. 2 şi art. 5 lit. b) din Legea nr. 215/2001, consiliul local poate să hotărască vânzarea/concesionarea sau închiriere bunurilor proprietate privată a unităţii administrativ teritoriale, potrivit art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege, doar unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, şi doar ele sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, în justiţie, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean.
Prin urmare, este legală hotărârea instanţei de apel, care a reţinut că doar unitatea administrativ teritorială, prin primar, poate sta în justiţie, Consiliul Local neavând capacitate procesuală de folosinţă şi nici de exerciţiu.
2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reţinută.
Într-adevăr, prin cererea introductivă reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, reprezentând chirie restantă, actualizată cu rata inflaţiei, precum şi la majorări de întârziere, pretinzându-se ca aceste sume ar fi datorate în baza contractului de asociere din 8 octombrie 1998.
În calea de atac a apelului, reclamantul a schimbat temeiul juridic, susţinând că pârâta datorează sumele respective pentru lipsa de folosinţă al spaţiului, aceasta ocupând fără drept respectivul spaţiu şi după expirarea contractului de asociere.
Prin urmare, prin cererea introductivă reclamantul a invocat răspunderea contractuală, iar în apel a invocat răspunderea delictuală, acest fapt contravenind dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile privind netemeinicia deciziei recurate nu pot fi reţinute, deoarece, în calea de atac, extraordinară, a recursului nu poate fi analizată temeinicia deciziei recurate, ci doar legalitatea acesteia, pct. 10 şi 11 ale art. 304 C. proc. civ., fiind abrogate prin OUG nr. 138/2000.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA- PRIN PRIMAR şi MUNICIPIUL CLUJ-NAPOCA- PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 85/2011 din 11 mai 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 8 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1472/2012. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1269/2012. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
