ICCJ. Decizia nr. 1279/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1279/2012
Dosar nr. 1974/105/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 15 aprilie 2010, astfel cum a fost precizată la 28 septembrie 2010, reclamantul P.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnări sale aplicată prin Sentinţa penală nr. 979/din 19 octombrie 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, secţia a II-a, obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei condamnări, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1178 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea precizată, a constatat caracterul politic al condamnării aplicate reclamantului şi a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 euro despăgubiri morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani temniţă grea pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 C. pen., fiind privat de libertate în perioada 13 august 1952 - 31 mai 1954, inclusiv în urma unui act administrativ.
Tribunalul a constatat că respectiva condamnare a avut caracter politic datorită împotrivirii reclamantului faţă de regimul totalitar instaurat la 06 martie 1945, acesta fiind privat de libertate în mod nelegal. Totodată, a apreciat că prin aplicarea condamnării, reclamantul a suferit un prejudiciu moral constând în suferinţa fizică şi psihică la care a fost supus în perioada privării de libertate, cu efecte negative asupra vieţii personale, împrejurări de care trebuie să se ţină seama la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor morale tribunalul a avut în vedere perioada de circa 2 ani în care reclamantul a fost privat de libertate, efectele produse asupra acestuia prin aplicarea condamnărilor de către statul comunist, consecinţele negative asupra sănătăţii şi stării psihice a reclamantului, apreciind că faţă de dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, cuantumul daunelor morale care se cuvin reclamantului este de 10.000 euro.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P. Prahova, considerând-o nelegală şi netemeinică, sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susţinând că instanţa trebuia să aprecieze aceste daune în raport de anii în care condamnatul a fost privat de libertate, dacă acesta a mai beneficiat sau nu de facilităţi ale altor legii speciale reparatorii, anterioare Legii nr. 221/2009, să aibă în vedere practica şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că despăgubirea are ca scop să dea o satisfacţie sau o compensare şi nu să reprezinte o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 83 din 22 martie 2011, a confirmat sentinţa tribunalului prin respingerea apelului pârâtului.
În esenţă, instanţa de apel a reţinut că s-a făcut dovada că reclamantul a suferit condamnări cu caracter politic, iar în ceea ce priveşte criticile vizând cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, a reţinut că sunt neîntemeiate deoarece, perioada 13 august 1952 - 31 mai 1954, cât reclamantul a fost privat de libertate i-a cauzat suferinţe fizice şi psihice fiind de notorietate faptul că persoanelor private de libertate li se aplicau măsuri de constrângere fizică şi psihică, suportau umilinţe ce le aduceau grave atingeri integrităţii corporale, demnităţii şi vieţii private.
În raport de aceste valori lezate cât şi fată de perioada privării de libertate, instanţa de apel a constatat că tribunalul a apreciat corect cuantumul daunelor acordate, neputându-se susţine că prin obţinerea acestora reclamantul realizează o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, formulând următoarele critici:
- Hotărârea instanţei de apel este lovită de nulitate în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) rap. la art. 85 C. proc. civ. întrucât judecata apelului s-a făcut cu lipsă de procedură, în sensul că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost citat la sediul din Bucureşti, ci la sediul din Ploieşti al mandatarei Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti, deşi nu s-a solicitat instanţei stabilirea unui domiciliu procedural la aceasta din urmă.
- Instanţa de apel a soluţionat cauza cu ignorarea Deciziilor nr. 135472010, 1358/2010 şi 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010. în acest sens, a arătat că verificarea legalităţii sentinţei tribunalului trebuia efectuată prin prisma normei existente la data soluţionării apelului, întrucât în această cale de atac se consolidează dreptul câştigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă şi executorie.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, instanţa apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele care urmează:
În ceea ce priveşte prima critică din recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 105 alin. (2) rap. la art. 85 C. proc. civ., cum greşit susţine recurentul-pârât, întrucât apelul împotriva sentinţei tribunalului a fost declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, cu sediul în Ploieşti, str. A.V., în numele Ministerului Finanţelor Publice, aşa cum rezultă din cererea de apel, procedura de citare realizându-se în mod corect, conform celor învederate în motivele de apel, critica în acest sens urmând a fi înlăturată, ca nefondată.
Sunt însă fondate criticile referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv"; pot solicita instanţei despăgubiri.
Prin urmare, recurentul reclamant din prezenta cauză, fiind supus unei condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza art. 5 din Legea nr. 221/2009, încadrându-se în dispoziţiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte, Secţiile Unite în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituţionalitate arătate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în M. Of.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 22 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituţional nu îşi mai poate produce efectele juridice.
Pentru considerente prezentate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, va modifica în tot decizia recurată, în sensul ca va admite apelul declarat de pârât şi va schimba în parte sentinţa tribunalului cu consecinţa respingerii cererii privind acordarea daunelor morale, urmând a fi păstrate dispoziţiile sentinţei privind constatarea caracterului politic al condamnării aplicate reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva a Deciziei nr. 83 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova împotriva Sentinţei nr. 1178 din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Prahova, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, astfel:
Respinge ca neîntemeiată cererea privind acordarea daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
← ICCJ. Decizia nr. 1278/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1280/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
---|