ICCJ. Decizia nr. 1280/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1280/2012
Dosar nr. 2835/115/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată, la 30 iunie 2010, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamantul T.S.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, solicitând instanţei să constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva sa şi a mamei sale, T.R., în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1.500.000 euro daune morale pentru prejudiciul suferit pe perioada deportării în Bărăgan.
Prin Sentinţa civilă nr. 1329 din 19 iulie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale către reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, ca situaţie de fapt, că, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, reclamantul împreună cu mama sa au fost deportaţi, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Comorâşte - Oraviţa, judeţul Caraş-Severin în Câmpia Bărăganului, localitatea Dâlga Nouă.
Instanţa a constatat că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, pentru a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de antecesoarea lui, fiind privaţi de libertate pe o perioadă de aproximativ 5 ani prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Având în vedere consecinţele negative suferite de reclamant atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate şi intensitatea cu care reclamantul a perceput consecinţele vătămării, prima instanţă a apreciat că suma de câte 15.000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.
Prin Decizia nr. 335 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât, despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text menţionat mai sus nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât, intervenţia sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă"; la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale asupra cauzei de faţă, instanţa de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei";.
De asemenea, s-a arătat că sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea de Apel a apreciat că, în cauză, se impune soluţia admiterii apelului pârâtului, cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Instanţa de apel a reţinut că această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.
În motivarea recursului, după ce a făcut o amplă descriere a situaţiei de fapt, recurentul reclamant a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât prin probele administrate în cauză a făcut dovada că întruneşte condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi mama sa prin strămutare. Recurentul reclamant a arătat că suma de 1.500.000 euro solicitată cu titlu de daune morale ar fi în măsură să compenseze suferinţele îndurate datorită abuzurilor regimului comunist, precum şi să repare grava încălcare a drepturilor în perioada de deportare.
La termenul din 24 februarie 2012, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii recursului, faţă de prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., pe care o va admite pentru următoarele considerente:
Conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Aceste motive trebuie să se subsumeze cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. şi, deşi nu se prevede în mod expres, fără dubiu, trebuie să vizeze soluţia pronunţată de instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Astfel, prin decizia dată, instanţa de apel a schimbat în tot soluţia primei instanţe prin care reclamantului i-au fost acordate daune morale, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în aplicarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, în condiţiile în care decizia recurată a fost pronunţată la 17 februarie 2011, deci, ulterior momentului producerii efectelor obligatorii ale deciziei Curţii Constituţionale.
În aceste condiţii, era necesar ca recurentul reclamant să formuleze critici care să vizeze decizia instanţei de apel prin care cererea sa de despăgubiri a fost respinsă, ca urmare a pronunţării deciziei Curţii Constituţionale şi nu să invoce aspecte privind fondul cauzei.
Or, recursul are ca obiect decizia instanţei de apel, astfel că şi criticile susţinute prin motivele de recurs trebuie să vizeze obiectul căii de atac, după cum aceste critici trebuie să privească vicii de nelegalitate, expres şi limitativ reglementate prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Aşadar, prin motivele de recurs, partea nemulţumită de soluţia pe care o atacă este ţinută a-şi conforma conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susţine numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat.
Prin motivele de recurs partea trebuie să susţină critici prin care să combată argumentele expuse de instanţa anterioară în considerentele deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce în speţă nu se verifică.
În consecinţă, Înalta Curte, reţinând că recurentul şi-a încălcat aceste obligaţii procedurale, constată că în cauză devine incidenţă sancţiunea nulităţii căii de atac, reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va dispune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul T.S.P. împotriva a Deciziei nr. 335 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1279/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1281/2012. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
