ICCJ. Decizia nr. 13/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 13/2012
Dosar nr. 1158/115/2010
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş - Severin sub nr. 1158/115 din 22 martie 2010, reclamanţii I.P., N.M. şi N.M. au chemat în judecată pârâtul S.R., prin M.F.P., şi au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale în baza art. 1 alin. (2) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că prin sentinţa nr. 62 din 23 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Timişoara bunicul lor a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale, reţinându-se că a ajutat cu bani şi alimente partizanii care luptau împotriva regimului comunist. Detenţia a executat-o în mai multe penitenciare, unde a fost bătut şi înfometat.
Au arătat că şi bunica lor a fost arestată pe o perioadă de 6 luni pentru că a ajutat partizanii cu mâncare.
După eliberare, au fost marginalizaţi şi discriminaţi, la fel ca întreaga familie.
La termenul din 25 mai 2010, în cauză a formulat cerere de intervenţie în interes propriu N.A., în calitate de fiică a persoanei condamnate, şi a solicitat despăgubiri morale alături de reclamanţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 22 iunie 2010, pronunţată în dosarul nr. 1158/115/2010, Tribunalul Caraş - Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii I.P., N.M. şi N.M. şi de intervenienta N.A. împotriva pârâtului S.R., prin M.F.P., şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamanţilor şi a intervenientei a sumei de 400.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plăţii, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 62 din 23 ianuarie 1950, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, bunicul reclamanţilor a fost condamnat la 4 ani închisoare corecţională, trei ani interdicţie corecţională şi 5000 lei cheltuieli de judecată pentru uneltire contra ordinei sociale, prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., pentru faptul că a ajutat cu bani şi alimente partizanii din organizaţia condusă de colonelul U., care luptau împotriva regimului comunist. A fost arestat la domiciliul său, fiind bătut în faţa copiilor şi a soţiei. Familiei i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Cănicea pe o perioadă de 8 ani de zile (1949 - 1957).
Prin condamnarea suferită, prima instanţă a apreciat că i-au fost cauzate persoanei condamnate prejudicii materiale şi morale ale căror consecinţe s-au repercutat asupra vieţii şi evoluţiei sale, fiindu-i ştirbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum şi atributele ce ţin de relaţiile sociale, respectiv onoare şi reputaţie. De asemenea, lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a reclamantului şi familiei sale, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-le afectate viaţa de familie, imaginea şi sursele de venit.
În consecinţă, instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, a reţinut prima instanţă.
Împotriva sentinţei civile nr. 1201 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caraş - Severin a declarat apel în termenul legal pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş - Severin.
În motivarea apelului, s-a susţinut că hotărârea de condamnare a bunicului reclamanţilor şi tată al intervenientei nu a fost desfiinţată, anulată sau casată.
De asemenea, a fost criticat şi cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanţă, care depăşeşte limitele stabilite prin OUG nr. 62/2010. Despăgubirile acordate sunt nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit. Asemenea despăgubiri nu se pot transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciaţi, instanţa trebuind să ţină seama de criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Reclamanţii şi intervenienta nu au formulat întâmpinare la apelul pârâtului.
Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele invocate şi cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum şi cu Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, instanţa constată că apelul pârâtului este întemeiat, urmând a fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraş - Severin iar prin Decizia civilă nr. 171 din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii în totalitate a acţiunii reclamanţilor I.P., N.M. şi N.M. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienta N.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Reclamanţii şi instanţa nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 dar nu pentru motivul invocat de pârât, respectiv faptul că hotărârea penală prin care a fost condamnat tatăl intervenientului (bunicul reclamanţilor) nu a fost desfiinţată.
Aceasta nu trebuie să facă dovada desfiinţării hotărârii de condamnare, întrucât o condamnarea pentru fapta prevăzută de art. 209 C. proc. civ. din 1936, constituie de drept o condamnare cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie.
În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie şi cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamanţilor şi al cererii de intervenţie, şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor şi a cererii de intervenţie sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.
Nu se poate reţine nici că aceştia aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii I.P., N.M., N.M. şi intervenienta N.A. solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 şi următorii C. proc. civ., modificarea ei în sensul respingerii apelului formulat.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, recurenţii susţin că nu este incidentă în cauză Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, ea având aplicabilitatea doar acţiunilor înregistrate ulterior publicării ei.
Or, susţin recurenţii, prin modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să facă aplicabilitatea Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, au fost încălcate dispoziţiile art. 6 C.E.D.O. şi dreptul la un proces echitabil.
În aceeaşi idee se mai învederează că pentru aplicarea unei Decizii a Curţii Constituţionale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivităţii legii dar şi al respectării prevederilor Convenţiei şi jurisprudenţei C.E.D.O (cauza B. contra Croaţiei).
Recurenţii mai susţin şi încălcarea principiului egalităţii de drepturi şi a dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie sa i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3/04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza C. împotriva României - M. Of., nr. 189/19.03.2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza I. şi M. contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza F.M.G. ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât, critica reclamantei sub acest aspect nu poate fi primită.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza A. ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.11.2011), care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 9 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Din perspectiva celor expuse, nici unul din motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamanţilor urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii I.P., N.M., N.M. şi intervenienta N.A. împotriva deciziei nr. 171/ A din 9 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 130/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 127/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
