ICCJ. Decizia nr. 1305/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1305/2012
Dosar nr.1464/54/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
La data de 13 februarie 2008 reclamanţii D.I. şi D.A., în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Craiova şi Primăria municipiului Craiova au solicitat anularea parţială a dispoziţiei nr. 5605 din 8 februarie 2008 emise în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul restituirii în natură a imobilului de 668 mp teren intravilan, situat în str. Valea Gangului, Craiova.
Într-un prim ciclu procesual, Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 21 din 26 ianuarie 2009, a admis contestaţia precizată, formulată de reclamanţii D.I. şi D.A.; a anulat în parte dispoziţia nr. 5606 din 8 februarie 2008 emisă de Primăria municipiului Craiova; a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii pentru suprafaţa de 668 mp. teren situat în Craiova, str. Valea Gangului; a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 600 mp. delimitată in raportul de expertiză şi a stabilit dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru suprafaţa de 68 mp.
În fapt, tribunalul a reţinut că reclamanţii au dobândit de la T.I. suprafaţa de 668 mp, prin actul sub semnătură privată intitulat „chitanţă", pe care au edificat o construcţie cu destinaţia de locuinţă, imobilele fiind expropriate prin Decretul nr. 212/1980.
Primăria Municipiului Craiova, în urma notificării transmise de reclamanţi a emis, iniţial, dispoziţia nr. 8478 din 4 mai 2005, prin care a propus acordarea de măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru întreg imobilul din str. Valea Gangului.
La data de 8 februarie 2008, Primăria Municipiului Craiova a emis o nouă dispoziţie, prin care a respins notificarea faţă de teren, motivat de faptul că chitanţa nu face dovada titlului de proprietate şi a acordat măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru construcţia demolată.
Tribunalul a reţinut că emiterea unui act administrativ care îl revocă pe cel anterior şi cuprinde dispoziţii contrare încalcă principiul irevocabilităţii actelor administrative.
A mai reţinut tribunalul, că înscrisul sub semnătură privată, încheiat în anul 1970 nu are caracterul unui act translativ de proprietate, dar documentele exproprierii îl menţionează pe D.I. ca proprietar, situaţie în care este aplicabilă prezumţia de proprietate instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Din terenul solicitat, doar suprafaţa de 600 mp. este liberă de construcţii şi neafectată de detalii de sistematizare.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 135 din 15 aprilie 2009, a respins apelul declarat de Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova.
Instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţia atacată, Primarul municipiului Craiova a respins cererea privind acordarea măsurilor reparatorii pentru teren şi că în mod corect s-a făcut aplicarea prezumţiei instituite de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
A mai reţinut instanţa de apel, că în mod corect s-a dispus restituirea suprafeţei de 600 mp. teren, deoarece din raportul de expertiză efectuat, nu rezultă că acesta ar fi afectat de construcţii sau servituţi legale.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au arătat că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale, deoarece reclamanţii nu au dovedit că sunt proprietarii terenului solicitat, pentru că înscrisul sub semnătură privată nu face dovada dreptului de proprietate.
Recurenţii au mai arătat că suprafaţa de teren de 600 mp. nu poate fi restituită în natură, fiind ocupată de investiţii publice, iar legea specială nu prevede ca fiecare metru pătrat de teren să fie ocupat de construcţii.
Prin Decizia civilă nr. 647 din 4 februarie 2010, pronunţată în dosar nr. 4946/63/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâţi, a casat Decizia civilă nr. 135 din 15 aprilie 2009 a Curţii de Apel Craiova şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut că motivele formulate de recurenţi permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi sunt fondate doar în parte.
Astfel, notificarea transmisă de reclamanţi şi înregistrată la B.E.J. I.M. a fost soluţionată prin dispoziţia nr. 8478 din 4 mai 2005 de Primarul municipiului Craiova, care a acordat măsuri reparatorii sub forma titlurilor de valoare nominală pentru imobilul alcătuit din 668 mp. teren şi construcţia demolată.
Dispoziţia a intrat în circuitul civil, deoarece a fost comunicată reclamanţilor la data de 16 mai 2005, aşa cum înşişi recurenţii au susţinut şi dovedit prin înscrisuri.
Prin urmare, printr-o dispoziţie ulterioară, Primarul municipiului Craiova nu putea revoca în mod unilateral un act administrativ prin care a dat o anumită soluţie cererii de restituire.
Cum pârâţii, prin dispoziţia anterioară, s-au pronunţat asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamanţilor sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, această chestiune nu poate fi repusă în discuţie în cadrul unei noi proceduri, finalizată printr-un act administrativ emis cu încălcarea dispoziţiilor privind irevocabilitatea actelor administrative.
Instanţa de recurs a apreciat că în mod corect au reţinut instanţele de fond că reclamanţii beneficiază de prezumţia de proprietate, deoarece, în anexele la decretul de expropriere, aceştia figurează şi cu suprafaţa de teren de 668 mp. pentru care s-au stabilit despăgubiri.
Înalta Curte a găsit fondate criticile referitoare la restituirea în natură a suprafeţei de teren solicitate.
În raport de împrejurarea că terenul a fost expropriat în baza Decretului de expropriere nr. 212/1980 a statuat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Înalta Curte a constatat că pe aspectul posibilităţii restituirii în natură a terenului probele administrate la fond nu sunt lămuritoare şi cum într-o astfel de situaţie nu putea hotărî asupra fondului pricinii, a admis recursul, a casat Decizia, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel, urmând ca la rejudecare să se administreze toate probele necesare, inclusiv o nouă expertiză tehnică de specialitate, pentru a se stabili dacă terenul solicitat este liber în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Primind cauza spre rejudecare, Curtea de Apel Craiova respectând îndrumările date de Înalta Curte prin Decizia de casare, obligatorii potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei expertize tehnice de specialitatea topografie şi cadastru, stabilind obiectivele necesare unei juste soluţionări a pricinii.
Astfel în rejudecare instanţa de apel a dispus să fie lămurite următoarele aspecte: identificarea terenului în suprafaţă de 668 mp prin dimensiuni şi vecinătăţi; stabilirea regimului juridic al terenului respectiv dacă terenul solicitat este liber în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată; dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi dacă ocupă terenul total sau parţial; dacă terenul este ocupat de lucrări de amenajare şi servituţi legale, de natură a împiedica restituirea în natură (spaţii verzi, conducte de gaze, ape, canalizare, alei, etc.).
Totodată, s-a dispus ca expertul să întocmească o schiţă de plan ca anexă la raportul de expertiză prin care să se arate dimensiunile şi vecinătăţile terenului în litigiu, să identifice în situaţia în care există pe teren servituţile legale şi toate lucrările existente şi să individualizeze pe schiţă terenul liber, dacă există, prin dimensiuni şi vecinătăţi.
Verificând ansamblul materialului probator administrat în cauză Curtea, în rejudecare, a constat că apelul este fondat şi l-a admis prin Decizia nr. 479 din 15 decembrie 2010.
A schimbat sentinţa, în sensul că a dispus restituirea în natură către reclamanţi a suprafeţei de 587 mp situată în Craiova, Str. Deceneu, identificată prin raportul de expertiză şi schiţa anexă la raportul S.S., cu vecinătăţile şi dimensiunile din raport.
A constatat îndreptăţirea reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 81 mp teren.
Instanţa de apel, procedând la identificarea terenului prin dimensiuni şi vecinătăţi a avut în vedere expertiza întocmită în rejudecare, prin care expertul a precizat că terenul este situat în Craiova, str. Deceneu, iar din suprafaţa revendicată de teren o parte a fost afectată de lărgirea B-dul Dacia.
S-a precizat că terenul este liber de construcţii fiind afectat numai în parte de lucrări publice, respectiv conducte de gaze şi canalizare, precum şi de lărgirea B-dlui Dacia, concluzionându-se de expert că restul terenului poate fi restituit în natură.
În finalul raportului de expertiză expertul a individualizat, prin dimensiuni şi vecinătăţi ce suprafaţă de teren poate fi restituită în natură.
Lucrării întocmite de expert i-au fost anexate schiţa topo cu terenul solicitat a fi restituit şi cele două planuri de la Primărie, precum şi procesul verbal încheiat la faţa locului, cu copie după comunicarea făcută apelantei pârâte.
Cum la lucrarea întocmită de expert niciuna din părţi nu a formulat obiecţiuni, concluzia Curţii a fost aceea a achiesării pârâtei la concluziile raportului de expertiză, constatându-se că din terenul solicitat de reclamanţi, în sensul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, text aplicabil în speţă, poate fi restituită în natură suprafaţa de 587 mp., iar pentru diferenţa de teren de 81 mp. reclamanţi sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâţii Primăria municipiului Craiova şi Primarul municipiului Craiova întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
O primă critică a vizat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituire din perspectiva dovedirii dreptului acestora de proprietate. Recurenţii au susţinut că reclamanţii nu şi-au dovedit legitimarea procesuală activă întrucât nu deţin un titlu de proprietate asupra terenului, ci doar un înscris sub semnătură privată, care nu este un act translativ de proprietate, invocând nerespectarea dispoziţiilor art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
A criticat şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 10.1, 10.2 şi 10.3 din HG nr. 250/2007 cu referire la interpretarea sintagmei amenajare de utilitate publică şi a faptului că terenul solicitat de reclamanţi nu se putea restitui în natură întrucât era afectat de elemente de utilitate publică, respectiv conductă gaze, conductă canalizare, trotuar, lucrări de modernizare a B-dlui Dacia.
Intimaţii - reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, argumentele în apărare fiind susţinute prin pledoaria apărătorului acestora din şedinţa publică din 24 februarie 2012, consemnate în practicaua prezentei decizii.
Analizând Decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Textul, care enunţă în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare, îşi găseşte o justificare deplină din însăşi raţiunea controlului judiciar.
Astfel, existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanţele superioare, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, dispoziţiile citate limitând însă obligativitatea deciziei instanţei de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.
În cauză, nu i se poate imputa instanţei de apel că nu a respectat îndrumările deciziei de casare, dând o soluţie nelegală pe aspectul criticat de recurenţi, respectiv nedovedirea de către reclamanţi a dreptului lor de proprietate asupra terenului revendicat, critica neputând fi primită din cel puţin două considerente.
Astfel, în primul rând, în raport de limitele învestirii sale în rejudecare, Curtea nu avea cum să reanalizeze pe fond aspectul criticat de pârâţi, privind lipsa dovezii calităţii de proprietar a reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, asupra căruia instanţa de recurs a dat o dezlegare juridică cu autoritate de lucru judecat.
Deducând judecăţii în recurs critica pe aspectul menţionat, recurenţii ignoră faptul că manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat împiedică reanalizarea aspectului litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Or, în primul ciclu procesual atât instanţele de fond cât şi cea de recurs au reţinut că reclamanţii sunt persoane îndreptăţite, pentru că beneficiază de prezumţia de proprietate şi, mai mult decât atât, pentru că înşişi pârâţii le-au recunoscut această calitate prin dispoziţia anterioară, respectiv nr. 8478 din 4 mai 2005, act care a intrat în circuitul civil producând efecte juridice.
Prin urmare, această dezlegare juridică este exclusivă şi obligatorie atât ca efect al intrării în circuitul civil a dispoziţiei nr. 8478 din 4 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Craiova, cât şi ca urmare a statuării irevocabile asupra acestui aspect de către instanţa de recurs.
În al doilea rând, reaprecierea probelor în scopul schimbării situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, la care tind recurenţii, nu poate fi realizată de Înalta Curte faţă de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Cum dovada dreptului de proprietate în persoana reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost reţinută, în fapt, de instanţe, potrivit considerentelor menţionate anterior, recurenţii nu mai pot susţine cu succes, în această fază procesuală, faptul că nu s-ar fi probat acest drept.
Nici cea de a doua critică nu poate fi primită, recurenţii contestând practic modul de stabilire a situaţiei de fapt, făcând trimitere în acest sens la raportul de expertiză administrat în cauză.
După un prim ciclu procesual în care instanţele de fond au reţinut că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului solicitat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 647 din 4 februarie 2010 a admis recursul declarat de pârâţi şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a se pronunţa astfel Înalta Curte a reţinut că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită doar în ceea ce priveşte identificarea imobilului solicitat a se restitui. Astfel, instanţa de recurs a constatat că probele administrate nu lămureau dacă lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au fost realizate şi dacă ocupă terenul total sau parţial, precum şi dacă terenul este afectat de utilitate publică în sensul dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea fiind limitele casării.
În rejudecare, Curtea de Apel Craiova a dispus completarea probatoriilor cu efectuarea unei noi expertize tehnice de specialitatea topografie şi cadastru.
Curtea a reţinut concluziile raportului de expertiză întocmit de expert inginer S.S., unde se precizează că terenul reclamanţilor în suprafaţă totală de 668 mp este situat în Craiova, str. Deceneu, din care doar suprafaţa de 81 mp este afectată de lucrări de utilitate publică, restul de 586,50 mp putând a fi restituită în natură.
În raport de aceste constatări şi de faptul că pârâţii nu au formulat obiecţiunii la raportul de expertiză, Curtea a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3), (4), (5) şi (6) se vor aplica în mod corespunzător.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, ceea ce ar fi împiedicat restituirea în natură a terenului către reclamanţi ar fi fost existenţa unor „amenajări de utilitate publică".
Totodată, aşa cum rezultă din pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinaţia şi suprafaţa acestora, în manieră de a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea, ori amenajările de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, reprezentând acele suprafeţe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoilor comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi în jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele, în determinarea terenului liber avându-se în vedere atât servituţile legale cât şi documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism.
Se constată că instanţa de trimitere a lămurit situaţia de fapt în sensul de a stabili identificarea terenului în litigiu şi dacă acesta este afectat de utilitate publică, iar în raport de această stare de fapt şi de textele normative anterior menţionate a pronunţat Decizia recurată.
Procedând în acest mod, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât, prin respingerea cererii de recurs, recurenţii-pârâţi au căzut în pretenţii faţă de intimaţii-reclamanţi, care au cerut cheltuieli de judecată în această fază procesuală, urmează a fi obligaţi conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată către aceştia în cuantum de 1124 lei, reprezentând onorariu de avocat şi cheltuieli de transport.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Craiova şi Primarul Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 479 din 15 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii la plata sumei de 1124 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi D.I. şi D.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1311/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1301/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
