ICCJ. Decizia nr. 126/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 126/2012
Dosar nr. 26373/3/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 19 iunie 2009, reclamanta V.C.M., în nume propriu şi în calitate de moştenitoare a tatălui său, defunctul P.I., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 500.000 euro, în lei la cursul BNR din ziua efectuării plaţii, pentru suferinţele fizice şi morale cauzate de regimul comunist prin condamnarea tatălui său la 6 ani închisoare pentru infracţiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare, prevăzută de art. 1931 alin. (2) C. pen. anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 451 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 12.000 euro în lei la curs BNR din ziua plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, condamnarea suferită de tatăl reclamantei este considerată ca având de drept caracter politic. Totodată, a reţinut că din interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pot fi solicitate despăgubiri numai pentru propriul prejudiciu moral suferit prin condamnare.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de reclamantă, tribunalul a apreciat că, urmare a condamnării politice menţionate, aceasta a fost privată de sprijinul material şi moral al tatălui său, fapt care i-a produs acesteia suferinţe psihice.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, tribunalul a avut în vedere şi împrejurarea că, începând cu 01 decembrie 2007, reclamanta beneficiază de facilităţile prevăzute de art. 6 din Decretul Lege nr. 118/1990 (actualmente art. 8).
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâtul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 137/ A din 14 februarie 2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 are de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României, caracter general obligatoriu şi putere numai pentru viitor.
Principiul neretroactivităţii se aplică doar acelor situaţii care şi-au epuizat efectele, definitiv şi complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rezultate din constatarea neconstituţionalităţii articolului menţionat, nu şi acelora care, deşi au luat naştere sub legea veche, îşi vor produce o parte sau toate efectele numai după ieşirea din vigoare a acesteia.
Obligaţia statului de plată, în favoarea reclamantei, a despăgubirilor pentru daune morale, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii 221/2009, rezultă din lege, în cadrul şi la finele unei proceduri judiciare, reprezentând astfel simple aşteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu avea, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o putea executa după momentul rămânerii ei definitive în apel, în baza art. art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut că întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost pronunţată şi publicată anterior pronunţării deciziei în apel, aceasta are caracter obligatoriu şi trebuie avută în vedere la soluţionarea litigiului.
În ceea ce priveşte obligaţia impusă prin acte internaţionale Statului român de a recunoaşte şi repara consecinţele produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, instanţa de apel a reţinut că legislativul a adoptat o serie de acte normative având în vedere necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor morale.
Cu privire la temeiul juridic al acţiunii, instanţa de apel a constatat că, prin cererea depusă la fila 43 din dosarul tribunalului, reclamanta a precizat că înţelege să-şi întemeieze acţiunea pe prevederile Legii nr. 221/2009, iar invocarea în apel a dispoziţiilor art. 998, 999 C. civ. reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, a fundamentului pretenţiilor reclamantului, interzisă de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, faţă de existenţa actelor normative cu caracter reparatoriu, de care reclamanta a beneficiat, instanţa de apel a constatat că nu poate reţine încălcarea art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta.
În motivarea recursului recurenta reclamantă susţine că prin aplicarea în cauza a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, instanţa de apel a încălcat în mod grav prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi pe cele ale art. 6 şi art. 14 din Convenţie. Recurenta reclamantă susţine că aplicarea deciziei Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, ce declanşează procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile, poate fi asimilată intervenţiei legislativului în timpul procesului şi ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, în funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării deciziei nr. 1358/2010. A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate şi admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiune.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei reclamante, instanţa de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
În acest sens, în mod legal instanţa de apel a reţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecinţa respingerii acţiunii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 07 noiembrie 2011, obligatorie pentru instanţe de la data publicării, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
De asemenea, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării.
Acest principiu cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamanta, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată definitiv la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proportionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Rezultă că, dând eficienţă deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, curtea de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie.
Având în vedere considerentele prezentate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.C.M., împotriva deciziei nr. 137/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1260/2012. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 1242/2012. Civil → |
|---|
