ICCJ. Decizia nr. 1265/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1265/2012
Dosar nr.19999/3/2008
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 19999/3 din 27 mai 2008, reclamantul N.C.C. a chemat în judecată pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: anularea Dispoziţiei P.M.B. nr. 10120 din 14 aprilie 2008 de respingere a notificărilor, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului şi spaţiului comercial din imobilul situat în Bucureşti, str. 11 Iunie; atribuirea în natură a apartamentului şi a terenului aferent precum şi a spaţiului comercial din imobilului situat în Bucureşti, str. 11 Iunie; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul arată că, în anul 2001, a depus prin intermediul executorului judecătoresc două notificări la Primăria Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentului şi terenului aferent, precum şi a spaţiului comercial şi terenul aferent din imobilul situat în Bucureşti, str. 11 Iunie.
În susţinerea notificărilor, au fost depuse atât actele de proprietate ale imobilelor solicitate, cât şi dovada calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului.
În data de 22 aprilie 2008, reclamantului i-a fost comunicată de Primăria Municipiului Bucureşti dispoziţia de respingere a notificărilor. Motivul respingerii dispoziţiei, lapidar şi lacunar exprimat, se rezumă astfel: fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariţia Legii nr. 10/2001, context în care reclamantul apreciază că respingerea notificărilor este nelegală şi netemeinică.
În acest sens, învederează, pe de o parte, faptul că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită la restituirea imobilelor ce formează obiectul notificărilor depuse, iar, pe de altă parte, faptul că a fost dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi aspra imobilului notificat.
La 16 septembrie 2008, reclamantul a depus la dosar cerere modificatoare, arătând că înţelege să se judece doar cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Deşi legal citaţi, pârâţii nu au formulat întâmpinare, însă au înaintat instanţei copia actelor din dosarul administrativ, la termenul din 11 noiembrie 2008.
La cererea reclamantului, au fost administrate proba cu înscrisuri şi cea cu expertiză tehnică, efectuată de expertul O.T.M.
După efectuarea expertizei, reclamantul a formulat o cerere precizatoare a obiectului petitului vizând restituirea în natură, solicitând atribuirea garsonierei şi a terenului aferent, precum şi a spaţiului comercial şi terenului aferent, astfel cum acestea au fost identificate prin raportul de expertiză.
Prin sentinţa civilă nr. 503 din 13 aprilie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată, a fost anulată Dispoziţia nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de pârâtul Primarul General, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a apartamentului şi a spaţiului comercial de 36,55 mp situate la parterul imobilului din str. 11 Iunie, Bucureşti, identificat prin raportul de expertiză, precum şi a terenului de 10 mp aferent acestor construcţii.
A fost respinsă acţiunea precizată în ceea ce priveşte restituirea subsolului imobilului, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.280 lei.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că dispoziţia contestată este nelegală şi netemeinică, apreciindu-se în aplicarea dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001 republicată, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act adiţional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001. Ca atare, în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat calitatea de persoană îndreptăţită, potrivit legii speciale.
Cu privire la dreptul de proprietate al autoarei reclamantului asupra imobilului notificat, s-a constatat că s-a făcut dovada, prin contractele de vânzare-cumpărare asupra celor două suprafeţe de câte 5 mp teren indiviz, precum şi prin contractele de construire, anterior analizate, că numita B.F., împreună cu soţul său, au fost proprietarii celor 10 mp teren indiviz şi ai garsonierei şi prăvăliei. Astfel, încă din faza cercetării notificării de către unitatea deţinătoare, reclamantul a făcut dovada conform art. 23 şi art. 24 din lege, fiind întrunite şi cerinţele art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel în termen legal atât reclamantul cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Reclamantul N.C.C. a formulat critici cu privire la întinderea dreptului pentru care i-au fost acordate măsuri reparatorii în natură, susţinând că subsolul face parte integrantă din unitatea locativă notificată sub denumirea spaţiu comercial.
Pârâtul Municipiul Bucureşti a criticat sentinţa apelată în ceea ce priveşte modul de apreciere asupra calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului, cât şi în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilelor în litigiu.
Astfel, s-a susţinut că fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 iar reclamantul nu a respectat obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii.
S-a mai arătat că instanţa de fond nu a lămurit situaţia juridică a imobilelor în litigiu întrucât nu a efectuat adrese către A.F.I. în acest sens.
Prin Decizia civilă nr. 342/ A din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant, iar apelul formulat de Municipiul Bucureşti a fost admis, dispunându-se schimbarea în tot a sentinţei şi pe fond, respingerea contestaţie ca neîntemeiate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.
Curtea de apel a constatat că numita B.F., în calitate de persoană îndreptăţită nu a formulat notificare conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, notificarea vizând imobilele în litigiu fiind formulată de către reclamantul N.C.C. la data de 15 noiembrie 2001 în calitate de succesor cu titlu particular al acesteia, invocându-se contractul de vânzare de drepturi litigioase încheiat la data de 14 iunie 2000, înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 şi care are ca obiect vânzarea drepturilor litigioase ce făceau obiectul dosarului nr. 3192/1999 şi, respectiv, nr. 3441/1999, aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti.
Ulterior formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 de către reclamant, la data de 5 iulie 2002, s-a încheiat actul adiţional la contractul de vânzare de drepturi litigioase de care se prevalează reclamantul în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, act adiţional în care se precizează că prin contractul iniţial vânzătoarea a înţeles să transmită şi drepturile sale derivate din calitatea de persoană îndreptăţită potrivit Legii nr. 10/2001.
Or, la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare de drepturi litigioase, respectiv în anul 2000, Legea nr. 10/2001 nu fusese edictată, aşa încât aceste din urmă drepturi nu puteau fi transmise. Mai mult, nu fusese formulată notificare şi ca atare nu existau drepturi litigioase derivate din Legea nr. 10/2001 la data încheierii contractului de vânzare – cumpărare.
S-a apreciat că încheierea actului adiţional la data de 5 iulie 2002 nu poate conferi reclamantului calitatea de persoană îndreptăţită, întrucât vânzătoarea B.F. nu a formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, iar la data de 5 iulie 2002 acest termen ce a fost prelungit succesiv expirase, aşa încât notificarea formulată de către reclamant la data de 15 noiembrie 2001 nu are la bază o transmitere a dreptului de către persoana îndreptăţită, numita B.F.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a apreciat că Dispoziţia nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de pârât este legală, întrucât reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită conform art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, contestaţia dedusă judecăţii fiind neîntemeiată.
Faţă de soluţia pronunţată asupra apelului pârâtului, analiza celorlalte critici formulate de către ambii apelanţi s-a apreciat a fi inutilă.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul învederează că solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că instanţa de apel a judecat apelul fără a intra în cercetarea fondului.
Se arată de către recurentul reclamant că instanţa a admis apelul pârâtului, reţinând însă argumente care nu au fost invocate în niciun mod în motivele de apel ale Municipiului Bucureşti ori în faţa primei instanţe.
Pe de altă parte, instanţa nu a pus în dezbaterea părţilor cele redate doar în cuprinsul motivării pentru a da posibilitatea reclamantului să le combată sau să prezinte dovezi cu privire la aceasta, încălcându-i în acest fel în mod flagrant dreptul la apărare.
Recurentul mai arată că deşi apelul reprezintă o cale de atac devolutivă, în care se poate analiza cauza sub toate aspectele, aceasta nu înseamnă că analizarea cauzei nu trebuie făcută în contradictoriu cu părţile litigante.
Respectarea principiilor procesuale ale contradictorialităţii şi dreptului la apărare, impuneau ca instanţa de apel să invoce chestiunea transmiterii dreptului de a notifica în baza Legii nr. 10/2001, să o pună în discuţia părţilor, şi, după cercetarea argumentelor şi probelor aduse de părţi, să decidă potrivit acestora.
Or, această modalitate de soluţionare a cauzei este profund inechitabilă şi neprocedurală întrucât părţile şi-au susţinut şi combătut reciproc apelurile, în timp ce instanţa, în sprijinul soluţiei adoptate a reţinut argumente ce nu au fost cuprinse în apelurile respective şi pe care le-a menţionat direct în decizie, în mod clandestin şi nelegal.
Recurentul susţine că în acest mod a fost privat de dreptul său de a se apăra şi de a combate argumentele care au format convingerea instanţei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Pentru aceste considerente, se solicită casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pentru a nu fi privat recurentul de un grad de jurisdicţie şi de judecarea efectivă a cauzei.
În subsidiar, se invocă de către recurent, pe temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., ceea ce ar conduce la modificarea deciziei şi rejudecarea apelului de către instanţa de recurs.
Ca atare, se învederează că Decizia recurată este dată cu interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), iar pe de altă parte, cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Astfel, instanţa de apel a reţinut că actul adiţional la contractul de vânzare drepturi litigioase nu ar fi putut transfera drepturile derivate din Legea nr. 10/2001.
Recurentul susţine că instanţa a dat o interpretare greşită actului adiţional şi efectelor produse de acesta, de vreme ce prin acest act juridic se stipulează că părţile înţeleg că prin contractul încheiat între ele, s-au transmis toate drepturile asupra locuinţei de la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent ca şi asupra prăvăliei din colţ, împreună terenul aferent, atât cele provenite din procesele de revendicare, cât şi cele derivate din calitatea de persoană îndreptăţită potrivit Legii nr. 10/2001."
Or, în opinia recurentului, este evident că din interpretarea logică, gramaticală şi juridică a acestui act adiţional, că prin acesta au fost transferate către recurent şi drepturile conferite de Legea nr. 10/2001.
Se susţine că instanţa de apel nu a interpretat corect acest act adiţional, reţinând o imposibilitate de transmitere a drepturilor derivate din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel a interpretat în mod eronat prevederile legale aplicabile.
Astfel, la data de 14 iunie 2000 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare de drepturi litigioase. Prin acest contract, numita B.F. a transmis către recurent drepturile litigioase privind locuinţa de la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent, precum şi drepturile litigioase asupra prăvăliei din colţ, împreună cu terenul aferent.
În consecinţă, intenţia reală a părţilor a fost transmiterea, la data semnării contractului de vânzare de drepturi litigioase a tuturor drepturilor asupra imobilului de la fosta proprietară B.F. către recurent, ceea ce este confirmat în mod explicit şi de încheierea la data de 5 iulie 2002, a actului adiţional autentificat, din care reiese că B.F. a declarat că N.C.C. poate solicita şi obţine de la autorităţile îndrituite, restituirea în natură sau despăgubiri pentru locuinţa de la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. 11 Iunie, împreună cu terenul aferent şi asupra prăvăliei din colţ, împreună cu terenul aferent, potrivit Legii nr. 10/2001 prin substituirea acestuia în calitatea sa de persoană îndreptăţită."
Recurentul solicită instanţei de recurs să constate că toate drepturile aferente imobilului în litigiu i-au fost transmise de fosta proprietară, inclusiv drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, începând cu data semnării contractului principal, 14 iunie 2000.
Faptul că la acea dată nu fusese edictată Legea nr. 10/2001 nu constituie un impediment pentru transmiterea drepturilor derivate din legea specială, dat fiind că părţile au înţeles să clarifice contractul principal prin actul adiţional, iar nu să adauge la acesta, situaţie în care acesta a avut aptitudinea să transmită toate drepturile, inclusiv cele prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Această transmitere a operat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar notificarea a fost depusă în termen legal de către recurent care, astfel, a avut deplină calitate de a notifica, iar faptul că actul adiţional a fost încheiat ulterior expirării termenului prevăzut e legea specială nu are nicio relevanţă, dat fiind că notificarea a fost formulată iar actul adiţional a fost încheiat anterior expirării acestui termen.
Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed.
Înalta Curte constată că deşi recurentul nu indică şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prima parte a criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs este susceptibilă de a primi o atare calificare, critici ce vor fi reţinute ca fondate, sens în care recursul va fi admis, Decizia recurată urmând a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor.
Astfel, prin dispoziţia nr. 10120 din 14 aprilie 2008 emisă de Primarul Municipiului Bucureşti, contestată în cauza de faţă, intimatul pârât a dispus respingerea notificării formulate de recurentul reclamant pentru aceea că proprietara a vândut drepturile decurgând din calitatea sa de persoană îndreptăţită, astfel că, deşi titularul notificării era o altă persoană (N.C.C.), calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul legii speciale, a fost apreciată în raport de autoarea sa cu titlu particular (B.F.), potrivit contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase din 14 iunie 2000, contract completat cu actul adiţional din 5 iulie 2002, în cuprinsul dispoziţiei, reţinându-se că fosta proprietară a vândut drepturile litigioase înainte de apariţia Legii nr. 10/2001.
Prima instanţă a admis însă contestaţia promovată, dispunând restituirea în natură în parte a imobilului pentru care au fost formulate notificările, confirmând calitatea recurentului reclamant de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită, tribunalul a apreciat în raport de art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile prevăzute de lege, atâta vreme cât, prin contractul de vânzare de drepturi litigioase, lămurit prin act adiţional, fostul proprietar al imobilului i-a înstrăinat acestuia toate drepturile asupra imobilului notificat, inclusiv cele derivate din Legea nr. 10/2001.
În consecinţă, s-a apreciat că în calitatea sa de succesor cu titlu particular, reclamantul a justificat, potrivit legii speciale, calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
O atare constatare şi apreciere de către tribunal a materialului probator al cauzei, nu putea fi reevaluată în apel decât în măsura în care prin motivele de apel ale pârâtului se aduceau critici referitoare la această dezlegare dată de prima instanţă, având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.; chiar dacă ambele părţi au promovat apel, această soluţie nu era permisă în cadrul soluţionării apelului reclamantului, întrucât se opunea principiul non reformatio in pejus, consacrat expressis verbis prin dispoziţiile art. 296 partea finală C. proc. civ.; în plus, dispoziţiile art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., permit instanţei să invoce din oficiu motive de ordine publică, caz, în care, de asemenea, este ţinută de respectarea regulii non reformatio in pejus.
Înalta Curte constată însă că memoriul de apel al pârâtului nu conţine asemenea critici, ci susţineri generice referitoare la termenele de depunere a actelor doveditoare, necesitatea lămuririi situaţiei juridice a imobilului, imperativul depunerii unei declaraţii pe proprie răspundere din partea titularului notificării că nu mai deţine alte acte doveditoare, etc.
În aceste condiţii, instanţa de apel, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului părţilor la apărare, avea obligaţia, în baza art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părţilor motivul reţinut pentru adoptarea soluţiei dacă acesta putea fi conceput în termenii unei excepţii procesuale absolute, ori a unui motiv de ordine publică, astfel cum dispune norma de la art. 295 alin. (1) partea finală C. proc. civ., pentru ca acestea să nu fie surprinse prin reţinerea unor motive care nu au fost dezbătute în contradictoriu şi asupra cărora le-a fost suprimat dreptul de a-şi face apărări sau de a răspunde la ele.
Or, din considerentele deciziei recurate ca şi din consultarea încheierilor dosarului, nu rezultă exercitarea rolului activ în sensul menţionat.
Încălcarea principiilor procesului civil este asimilată încălcării unor norme prevăzute sub sancţiunea nulităţii (virtuală, în acest caz), astfel cum dispune art. 105 alin. (2) C. proc. civ., pricinuindu-se astfel vătămarea dreptului reclamantului prin încălcarea dreptului său la apărare, ceea ce atrage incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente recursul formulat urmează a fi admis în baza art. 312 alin. (1) şi (3) raportat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar celelalte critici concepute prin memoriul de recurs, vor fi avute în vedere cu ocazia reluării judecăţii în apel în condiţiile respectării tuturor drepturilor procesuale ale părţilor şi garanţiilor procesului civil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul N.C.C., împotriva deciziei nr. 342/ A din 28 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 127/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1260/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
