ICCJ. Decizia nr. 127/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.127/2012
Dosar nr.48909/3/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 11 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 48909/3/2009, reclamantul I.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună acordarea daunelor morale în cuantum de 700.000 euro pentru repararea prejudiciului suferit prin condamnarea cu caracter politic pe care a executat-o în perioada 1983 - 1989.
În motivare, reclamantul a susţinut că prin sentinţa nr. 8 din 27 ianuarie 1984 a fost condamnat pentru infracţiunea de complot, la 12 ani de închisoare, iar în baza Decretului nr. 11/1988, pedeapsa a fost redusă la jumătate.
După arestul efectuat, a fost mutat la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Rahova, iar apoi la Aiud şi Jilava, perioadă în care nu avea drept de vizită, pachete, muncă precum şi restrângerea normei de hrană, şi nu a beneficiat de tratament medical corespunzător.
Reclamantul a susţinut că a fost torturat şi persecutat, fiind silit să renunţe la convingerile sale anticomuniste, iar în anul 1989 a fost eliberat.
În 13 decembrie 1989 s-a emis un nou mandat de arestare pe numele său, fiind acuzat de tentativă de propagandă împotriva orânduirii de la aceea vreme.
Toate aceste acte i-au creat reclamantului o stare permanentă de anxietate, depresie şi chiar şi ulterior a avut de suferit datorită statutului de deţinut politic.
În drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 1016 din 14 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 180.000 RON cu titlul de despăgubiri.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au formulat apel în termen legal reclamantul I.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul de judecată de la 14 februarie 2011, Curtea a pus în discuţie din oficiu cât şi la solicitarea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti ca motiv de ordine publică, declararea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Prin Decizia civilă nr. 136/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului şi au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti; sentinţa apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente şi a constatat că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale şi prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic, iar prin Decizia nr. 1360 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a constatat, de asemenea, neconstituţionalitatea aceloraşi dispoziţii legale.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie - dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Instanţa de apel a reţinut că, deşi termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie a expirat, autoritatea legislativă - Parlamentul României nu a edictat alte dispoziţii legale în acord cu dispoziţiile Constituţiei, astfel încât, în prezent, dispoziţiile legale, respectiv art. 1 pct. 1 şi art. 11 din OUG nr. 62/2010, cât şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice.
Instanţa de apel a apreciat că, deşi la data soluţionării cauzei de către tribunal dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, la data soluţionării apelurilor, datorită împrejurării că în urma declarării neconstituţionalităţii textelor menţionate, legiuitorul nu a edictat o normă juridică în acord cu prevederile Constituţiei, dreptul subiectiv civil dedus judecăţii nu mai există, iar cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept juridic al acţiunii nu mai este în vigoare, respectiv, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care şi-au încetat efectele juridice.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul I.D. a formulat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a învederat că Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 pct. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010, precum şi Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) litera a) teza I din Legea 221/2009, în sensul că persoanele îndreptăţite la despăgubiri în baza acestei legi, nu vor mai primi ca reparaţie materială, niciun fel de despăgubire, au caracter de lege, aşa cum prevede Constituţia României.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 are aceeaşi valoare juridică cu celelalte acte normative interne prin care legiuitorul a prevăzut că orice persoana prejudiciată prin fapta altei persoane sau entităţi are dreptul la acoperirea prejudiciului său.
Însă, acelaşi principiu al reparării în integralitate a unui prejudiciu suferit de o persoana fizică sau juridică este statuat şi de convenţiile şi tratatele internaţionale semnate de România, de Constituţia României prin art. 20 şi art. 21, precum şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, semnată de România la 10 decembrie 1948.
În contextul existenţei mai multor dispoziţii legale interne sau prevăzute de convenţiile şi tratatele şi convenţiile internaţionale semnate de România, Legea 221/2009 reprezintă doar o dispoziţie legală care trebuie apreciată în raport de tratatele şi convenţiile internaţionale.
Recurentul arată că, în raport de aceste principii, hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru următoarele considerente:
1. Legea nr. 221/2009 este o lege de reparaţie a abuzurilor suferite de persoanele care în perioada comunistă au fost urmărite, condamnate, închise, abuzate fizic şi psihic, etc. pentru motive politice şi ca atare trebuia să conţină măsuri reparatorii prin care actualul stat de drept democratic înţelege sa acopere o parte din suferinţele şi prejudiciile suportate de foştii deţinuţi politici, iar fără o dispoziţie materială efectivă actul normativ îşi pierde caracterul de act de reparaţie, întrucât devine un nonsens juridic, întrucât prin această lege se permite stabilirea caracterului de victimă politică, dar în acelaşi timp nu se permite acordarea nici unei despăgubiri pentru perioada în care acea persoană a fost privată de libertate, i s-a luat dreptul la muncă sau a suferit diverse traume.
Legea 221/2009 nu este o „diploma" dată vechilor deţinuţi politici atâta vreme cât actualul stat român a definit-o ca fiind lege de reparaţie, pentru că foştii deţinuţi politici sau urmaşii lor nu au nevoie de diplome, ci de dreptate, aşteptând de la un stat democratic să primească acest lucru.
2. În opinia recurentului, Decizia Curţii Constituţionale este singulară în sfera legilor de reparaţie emise de Parlamentul României după 1990 şi care, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României trebuie înlăturată pentru că încalcă nu numai art. 998 C. civ., dar încalcă şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, C.E.D.O. şi alte tratate şi convenţii care prevăd la unison că fiecare persoană are dreptul la viaţă, libertate, proprietate şi la toate celelalte drepturi personale.
Recurentul arată că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost semnată de România la 10 decembrie 1948, fiind in vigoare şi în acest moment, iar Convenţia Europeană a drepturilor omului la 18 mai 1994, adică la o data mult anterioară emiterii de către Curtea Constituţională a acestei decizii.
Or, nu poate fi admis ca instanţa de control constituţional să încalce în mod deliberat art. 148 alin. (2) din Constituţia României (2003) fost art. 20 alin. (2) din Constituţia din 1991 care prevede în mod imperativ şi prioritar aplicarea convenţiilor şi tratatelor internaţionale.
În aceste condiţii, recurentul solicită se înlătura prin neaplicare Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi să i se acorde despăgubiri în baza art. 998 C. civ. şi in baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei europene a drepturilor omului.
3. Nu în cele din urmă, recurentul solicită instanţei de recurs să aibă în vedere că hotărârea recurată încalcă dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 137/2000, care interzic discriminarea între persoane, deoarece până la apariţia acestei decizii a Curţii Constituţionale toate instanţele romane au acordat despăgubiri altor deţinuţi politici, ceea ce este inadmisibil deoarece potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia României „cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări nimeni nefiind mai presus de lege".
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Argumentele pentru care instanţa de apel a respins cererea de chemare în judecată, admiţând apelul pârâtului şi Ministerului Public, au vizat inexistenţa temeiului juridic invocat de reclamanţi în susţinerea cererii în despăgubiri, faţă de deciziile Curţii Constituţionale pronunţate la 21 octombrie 2010.
În acest context, susţinerile recurentului - reclamant relative la aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este, necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
În cauză, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele, situaţie în care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum solicită recurentul – reclamant.
În acelaşi timp, nu este exclusă posibilitatea cenzurării, prin prisma exigenţelor Convenţiei, a înseşi efectelor deciziilor Curţii Constituţionale asupra litigiilor începute la data la care norma internă – ulterior constatată a fi neconstituţională - era în vigoare.
Acest aspect a fost însă tranşat prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii, care îşi produce efectele în prezentul recurs, în virtutea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Decizia în interesul legii fiind publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Prin aceasta, s-a statuat că, „urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 şi nr. 1.360/2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza a I-a din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Această dispoziţie a fost adoptată în analiza efectelor celor două decizii ale instanţei de contencios constituţional asupra procedurilor jurisdicţionale aflate în curs de desfăşurare, inclusiv din perspectiva blocului de convenţionalitate, reprezentat de textele Convenţiei europene a drepturilor omului şi de jurisprudenţa instanţei europene creată în aplicarea acestora.
În raport de Decizia în interesul legii, ale cărei dezlegări date problemei de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dat eficienţă deciziilor Curţii Constituţionale, cât timp, la data publicării lor în M. Of. - 15 noiembrie 2010, cauza nu era soluţionată printr-o hotărâre definitivă, respingând cererea în despăgubiri a reclamantului.
De asemenea, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme (art. 998 C. civ.), soluţia decurgând din prevederile art. 294 C. proc. civ., astfel că motivele de recurs ale reclamantului, şi din acest punct de vedere, sunt nefondate.
În condiţiile în care reclamantul a invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de parte şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza a I-a C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Având în vedere cele arătate, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, astfel că, va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul I.D., împotriva deciziei nr. 136/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1265/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
