ICCJ. Decizia nr. 1314/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1314/2012
Dosar nr.1830/115/2010
Şedinţa publică din 24 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1477 din 15 septembrie 2010 a Tribunalului Caraş Severin s-a admis în parte acţiunea reclamantelor D.S. şi M.P. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş Severin, fiind obligat pârâtul să plătească câte 2.500 lei pentru fiecare reclamant, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri morale.
Instanţa de fond a avut în vedere că reclamanţii au solicitat să se constate caracterul politic al condamnării bunicului lor N.A. şi obligarea pârâtului la 1.000.000 euro cu titlu de daune morale.
Având în vedere că antecesorul reclamanţilor a fost deportat în Bărăgan în baza deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. instanţa de fond a apreciat că suma de 2.500 euro pentru fiecare reclamant cu titlu de daune morale, va fi în măsură să acopere prejudiciile suferite.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii D.S. şi M.P., precum şi pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraş Severin, iar prin Decizia civilă nr. 261 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara s-a respins apelul reclamanţilor şi s-a admis apelul Statului Român, fiind schimbată în parte hotărârea instanţei de apel în sensul respingerii în tot a acţiunii.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri.
Tot Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, a declarat neconstituţionale prevederile art. I şi II din OUG nr. 62/2010, act normativ ce stabilea (şi) cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, devenind, astfel, obligatorii, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
În consecinţă, norma legală ce a reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de reclamanţi şi-a încetat efectele juridice.
Este adevărat că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor.
Se observă însă, că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat, cel care a acordat prin Legea nr. 221/2009 beneficiul reparării prejudiciului moral prin acordarea de despăgubiri şi destinatarul acestui beneficiu.
Pe de altă parte, constatarea neconstituţionalităţii sus-menţionatelor norme are efect de la data adoptării legii (şi, respectiv, a ordonanţei) şi, după cum s-a arătat, nici Parlamentul şi nici Guvernul nu au adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia (în această materie), act în cuprinsul căruia să se prevadă care este efectul constatării neconstituţionalităţii normelor asupra raporturilor juridice deja legate între părţi.
În fine, un alt argument în favoarea reţinerii incidenţei în cauză a sus-menţionatelor decizii ale Curţii Constituţionale îl reprezintă introducerea prin Legea nr. 177/2010 a cazului de revizuire de la pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că în cauză sunt respectate dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie potrivit cu care legea dispune numai pentru viitor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii D.S. şi M.V., solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului lor şi respingerii apelului Statului.
Recurenţii au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În şedinţa publică de astăzi instanţa din oficiu a supus dezbaterii excepţia nulităţii recursului pentru imposibilitatea încadrării criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. faţă de împrejurarea că aspectele criticate în recurs nu au legătură cu soluţia şi argumentele din Decizia recurată.
Faţă de excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
Când în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu - zise la adresa deciziei ce face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nefiind structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea ce intervine este nulitatea recursului.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cerere de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezdăunarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestor face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., per a contrario, dacă dezdăunarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea ce intervine este nulitatea recursului.
Or, în cauză, recurenţii nu numai că nu s-au conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., dar nici nu au formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Or modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurenţi, face imposibilă exercitarea controlului judiciar şi faţă de faptul că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., şi de faptul că criticile formulate de recurenţi nu se circumscriu acestui cadru legal, Înalta Curte urmează a constata nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanţii D.S. şi M.V. împotriva deciziei nr. 261 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1315/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1311/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
