ICCJ. Decizia nr. 1396/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1396/2012
Dosar nr.47418/3/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1302 din 13 septembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, cererea reclamantei W.R.J., astfel cum a fost precizată, şi a obligat Statul Român la plata sumei de 4.000 euro în echivalent în lei la data efectuării plăţii cu titlu de daune morale.
Capătul de cerere privind constatarea faptului că este o persoană beneficiară a drepturilor autorului său câştigate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 a fost respins ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a avut în vedere următoarele considerente:
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că reclamanta este fiica defunctului N.I.
Autorul reclamantei a fost arestat la data de 26 februarie 1951 pentru că a fost poliţist în timpul guvernului burghezo - moşieresc, fiind pus în libertate la data de 17 iulie 1954, astfel cum rezultă din referatul din 22 martie 1955.
Tribunalul a reţinut că infracţiunea pentru care autorul reclamantei a fost condamnat constituie o condamnare cu caracter politic, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
În aceste condiţii, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ în prezenţa caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantei, aceasta are dreptul la acordarea de daune morale.
Faţă de cele de mai sus, tribunalul având în vedere, situaţia de fapt reţinută, precum şi faptul că autorul reclamantei a beneficiat şi de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi statuând în echitate, a acordat reclamantei despăgubiri de 4000 euro, echivalent lei la data plăţii.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat să se constate că este beneficiară a drepturilor pe care autorul său le-a câştigat în baza Decretului-lege nr. 118/1990 conform Hotărârii nr. 5174/1992, tribunalul a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu prevăd transmiterea acestor drepturi, drepturi care de altfel sunt personale conforme Decretului-lege nr. 118/1990, ci se face referire la faptul că aceste măsuri reparatorii se vor avea în vedere, numai la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamanta a arătat că suma de 4.000 euro este o sumă derizorie fată de suferinţele tatălui său care a muncit la Canal fără nici o retribuţie, a fost anchetat şi molestat la Jilava unde i s-a fracturat piciorul în timpul unei anchete. Familia s-a dezmembrat, reclamanta nu a putut urma cursurile unei facultăţi în România fiind copilul unui deţinut, facultatea fiind absolvită, din motivele arătate, în Germania.
La rândul său, pârâtul Statul Român a criticat hotărârea primei instanţe sub aspectul greşitei obligări la plata sumei de 4.000 euro, soluţia fiind consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Faţă de aceste dispoziţii legale, arată apelantul, instanţa avea obligaţia, la stabilirea cuantumului daunelor morale solicitate, să aprecieze asupra tuturor circumstanţelor cauzei, inclusiv de reparaţia obţinută prin efectul Decretului nr. 118/1990 şi a OUG nr. 214/1999.
Aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, beneficiarii acestei legi sunt persoanele care au suferit condamnări politice, legiuitorul referindu-se, în mod evident, la persoanele în viaţă deoarece doar acestea mai pot exercita drepturi. În aceste condiţii, eventualul drept al soţului sau descendenţilor ar putea lua naştere doar dacă decesul condamnatului a intervenit după intrarea în vigoare a legii, data la care a luat naştere dreptul la acordarea despăgubirilor, acţiunea în plata daunelor morale fiind o acţiune personală.
Recunoaşterea prin lege a posibilităţii acordării unor despăgubiri şi dificultatea de evaluare ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 4000 euro acordată reclamantei. Tatăl acesteia a încasat deja despăgubiri de la statul român în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 330/ A din 28 martie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtului schimbând în tot sentinţa în sensul respingerii acţiunii.
În considerentele deciziei s-a reţinut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii acesteia, a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică decât pentru viitor, nu şi cauzelor în curs de soluţionare la data publicării sale şi, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat prin acţiunea introductivă. De asemenea, Decizia Curţii Constituţionale nu împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor şi tratatelor internaţionale, conform art. 20 din Constituţie, şi, ca atare, statuările C.E.D.O. au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale.
Recursul nu este fondat.
Înainte de pronunţarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, au fost declarate neconstituţionale.
În speţă, încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ţine cont de o dispoziţie declarată neconstituţională.
Problema de drept care se pune în speţă nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o decizie definitivă.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Este de menţionat că şi în practica C.E.D.O. se recunoaşte eficienţa controlului realizat de instanţa de contencios constituţional.
Sub acest aspect, având a se pronunţa asupra unei situaţii similare (Decizia în Cauza S. şi alţii împotriva Bulgariei), C.E.D.O. a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituţionalitate a fost contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare şi care ulterior a fost declarat neconstituţional ar putea constitui o bază legală solidă în înţelesul jurisprudenţei Curţii. De aceea, reclamanţii nu ar fi putut avea o speranţă legitimă că pretenţiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretenţiilor lor se va face în baza legii, aşa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, şi nu în baza legii aşa cum era ea la momentul pronunţării hotărârii".
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susţine că s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În ce priveşte Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi Adunării Generale a O.N.U., acestea sunt documente politice internaţionale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale O.N.U. şi, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaţionale, astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 şi 20 din Constituţie, care se referă numai la tratatele internaţionale.
Având în vedere aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta W.R.J., împotriva deciziei nr. 330/ A din 28 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1400/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1380/2012. Civil → |
|---|
