ICCJ. Decizia nr. 1353/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1353/2012
Dosar nr. 49246/3/2009
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 49246/3/2009, la data de 14 decembrie 2009, reclamanta Z.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale şi materiale pentru arestarea tatălui său.
Prin Sentinţa civilă nr. 824 din 03 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate faţă de autorul reclamantei C.V. prin încadrarea la UM conform Deciziei MAI; MSS nr. 234 din 05 aprilie 1952 pe o perioadă de 12 luni (13 martie 1952 - 17 martie 1953) şi a respins cererea privind obligarea la plata de despăgubiri civile constând în daune morale şi daune materiale reprezentate de contravaloarea bunurilor confiscate ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispusă faţă de autorul reclamantei, motivat de faptul că a lansat zvonuri alarmiste cu privire la reforma bănească şi măsurile economice luate de guvern, aspect rezultat din fişa personală a defunctului, din declaraţiile emise de către C.N.S.A.S., din referatul întocmit de Direcţiunea Generală a Securităţii Statului Regiunea Putna şi faţă de declaraţiile martorilor audiaţi de către instanţa de judecată.
În speţa dedusă judecăţii, măsura administrativă constând în internarea într-o unitate de muncă forţată, timp de aproximativ un an raportată la motivele care au determinat luarea acesteia determină caracterul politic al măsurii administrative.
Referitor la daunele morale şi materiale pretinse de către reclamantă s-a constatat că suma de 150.000 euro este solicitată nu drept prejudiciu moral suferit de tatăl reclamantei ci ca un prejudiciu propriu suferit de reclamantă ca urmare a măsuri abuzive luate împotriva acestuia.
Or, Legea nr. 221/2009 nu reglementează posibilitatea acordării de daune pentru prejudiciul suferit de descendenţii persoanei decedate.
În acest sens tribunalul a reţinut că potrivit art. 5 alin. (1) orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Din moment ce textul stabileşte că soţul supravieţuitor sau descendenţii până la gradul II pot solicita daune doar după decesul persoanei condamnate, este clar că legiuitorul a avut în vedere doar prejudiciul cauzat acestuia nu şi eventualul prejudiciu moral suferit de soţul supravieţuitor sau descendenţii prin condamnarea dispusă împotriva soţului/autorului lor.
Având în vedere cele reţinute mai sus văzând şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 tribunalul a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.
Referitor la solicitarea de acordare a unor despăgubiri materiale, tribunalul a arătat că şi acest capăt de cerere este neîntemeiat, deoarece din probele administrate în cauză nu rezultă că bunurile a căror contravaloare se solicită au trecut în proprietatea statului în urma măsurii administrative cu caracter politic, potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, şi nici nu s-a dovedit valoarea prejudiciului material pretins.
Împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă a formulat apel reclamanta Z.M., criticând-o pentru respingerea cererii de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor constând în daune morale şi daune materiale.
Prin Decizia nr. 285A din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins ca nefondat, apelul reclamantei, în raport de dispoziţiile Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, pronunţate de Curtea Constituţională, definitive şi obligatorii, conform art. 31 din Legea nr. 47/1992.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut considerentele:
Urmare sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanţă, că aceste dispoziţii legale, sunt neconstituţionale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie: ";Dispoziţiile din legile constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Cum de la data publicării deciziilor de neconstituţionalitate şi până la data soluţionării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menţionat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, instanţa nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive şi obligatorii în prezenta cauză.
Având în vedere că dispoziţiile art. 5 alin. (11) din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. (1) pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din acelaşi articol, Curtea Constituţională a constatat că trimiterile la lit. a) alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituţional.
Curtea Constituţională a constatat că prin deciziile sus-menţionate, scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior - ceea ce este şi imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin înseşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat că scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată - adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituţională cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
În raport de reţinerea neconstituţionalităţii textului legal invocat în susţinerea acţiunii, Curtea a apreciat că nu se mai impune a fi analizate motivele de apel invocate de parte referitoare la posibilitatea acordării de despăgubiri morale reclamantei în urma prejudiciului suferit urmare a încarcerării tatălui său, în susţinerea criticilor formulate împotriva sentinţei pronunţate la fond.
Cu privire la criticile formulate la despăgubirile materiale s-a reţinut că apelanta - reclamantă s-a mărginit la a solicita contravaloarea bunurilor ce ar fi fost confiscate tatălui său, apreciind valoarea acestor bunuri la suma de 32.000 RON, fără a indica în concret la ce bunuri se referă, fără a dovedi că anterior măsurii administrative tatăl său deţinea bunurile în proprietate şi că ele au fost confiscate în urma măsurii administrative dispuse împotriva autorului său.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs reclamanta întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta reclamantă a considerat că în mod greşit s-a reţinut ca prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat daune doar pentru prejudiciul suferit de către reclamanta, fără a mai analiza în concret obiectul cererii deduse judecăţii, astfel cum a fost precizat la data de 08 aprilie 2010, din care reiese cu certitudine ca despăgubirile au fost solicitate pentru prejudiciile morale suferite de tatăl recurentei-reclamante.
Prin faptul că legiuitorul nu a specificat pentru al cărui prejudiciu sunt acordate despăgubirile morale, în temeiul Legii nr. 221/2009, rezultă că, acordarea despăgubirilor nu a fost limitată doar la prejudiciul suferit de autorul condamnării cu caracter politic, ci şi la cel suferit de familia acestuia.
Instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile legale ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 în vigoare, la data introducerii acţiunii, deoarece prin acest text de lege i-a fost creată reclamantei speranţa dobândirii dreptului de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea dispusă asupra autorului său, iar Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi 1358/2010 intervenite pe parcursul judecării litigiului nu fac altceva decât să încalce principiul egalităţii armelor în procesul civil, cu consecinţa nerespectării dreptului reclamantei la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
A considerat că aceste decizii nu pot fi aplicate cauzelor aflate pe rol la data pronunţării ei, ci acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. şi că instanţa de judecata trebuia să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
A invocat principiul neretroactivităţii legii, egalităţii şi interzicerii discriminării, faţă de faptul că, dreptul la acţiune s-a născut la data formulării acţiunii, înainte ca prevederile art. 5 alin. (1) din Legii nr. 221/2009 să fie declarate neconstituţionale, astfel că, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Cu privire la motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta reclamantă a arătat că, în privinţa despăgubirilor materiale, instanţa a omis analizarea judicioasă a fişei personale a tatălui său, C.V. din dosarul C.N.S.A.S., din care rezultă neechivoc, faptul că acesta a deţinut 4,10 ha teren arabil, 1,75 ha pădure, 4,80 ha vie, precum şi o casă de locuit, anterior măsurii administrative dispuse împotriva acestuia.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
1. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, declarat neconstituţional, în raport de care cererea reclamantei a rămas fără temei legal.
Deşi recurenta reclamantă susţine nelegale aplicare a acestor dispoziţii, problema de drept problema care se pune în discuţie este aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost formulată în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of./15.11.2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea acestui motiv de recurs, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Prin urmare, faţă de această situaţie, împrejurarea că recurenta reclamantă a solicitat despăgubiri morale, în nume propriu sau în numele tatălui său nu mai are relevanţă.
2. Nu se poate reţine nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În raport de aceste dispoziţii legale, recurenta reclamantă invocă neanalizarea probelor din dosar, respectiv, fişa personală a tatălui său, C.V., în care sunt enumerate bunurile deţinute de acesta, anterior măsurii administrative dispuse.
Din considerentele deciziei recurate, rezultă faptul că, despăgubirile materiale solicitate de reclamantă au fost apreciate ca neîntemeiate, întrucât, deşi s-a apreciat o valoare a acestora de 32.000 RON, bunurile individuale nu au fost indicate şi dovedite.
Solicitarea recurentei reclamante de reapreciere a probelor în recurs, nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăreşte în realitate recurenta, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Z.M. împotriva Deciziei nr. 285A din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1351/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1354/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
