ICCJ. Decizia nr. 1354/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1354/2012
Dosar nr. 38/115/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 932 din 27 mai 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 38/115/2010 a fost admisă în parte cererea formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamanţii C.V. şi C.M. împotriva pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor echivalentul în lei a câte 40.000 euro.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâtul ca instanţa să constate şi să recunoască activitatea de genocid a regimului comunist asupra familiei lor compusă din reclamanţi, bunica şi părinţii lor; să constate caracterul politic al condamnării familiei lor prin confiscarea abuzivă a unor bunuri mobile şi imobile, consecinţă a deportării în Bărăgan; să constate şi să certifice calitatea lor de luptători în rezistenţa anticomunistă conform O.U.G. nr. 214/1999 modificată şi republicată; să oblige pârâtul să le plătească echivalentul în lei a câte 250.000 euro pentru fiecare persoană deportată (în total 1.250.000 euro) cu titlu de despăgubiri pentru suferinţele suportate pe parcursul deportării şi după întoarcerea acasă.
Având în vedere suferinţele suportate de persoanele deportate, de consecinţele acestei măsuri asupra vieţii acestora, ţinând seama de necesitatea reparării echitabile a prejudiciului, instanţa a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii C.V. şi C.M. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin care au criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Reclamanţii au solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul obligării pârâtului şi la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de membrii decedaţi ai familiei lor (bunica şi părinţii) şi, respectiv, de despăgubiri pentru prejudiciul material suferit.
Pârâtul a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, invocând că despăgubirile acordate depăşesc în cuantum limitele stabilite prin O.U.G. nr. 62/2010, că persoanele prejudiciate nu au fost condamnate şi că prima instanţă nu a respectat principiul proporţionalităţii şi nici criteriul echităţii la stabilirea şi acordarea despăgubirilor şi, totodată, că reclamanţii au beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ale O.U.G. nr. 214/1999.
Prin Decizia nr. 248 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, respingându-se apelul declarat de reclamanţi, a fost admis apelul pârâtului şi în consecinţă a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă în tot cererea de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de reclamanţi, direct în apel, fără ca soluţia primei instanţe să fie criticată sub acest aspect prin motivele depuse, s-a apreciat că are natura unei cereri noi, în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ., astfel că a fost respinsă ca atare.
Referitor la despăgubirile morale solicitate de reclamanţi, ca urmare a deportării în Bărăgan prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I., întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 a fost invocată Decizia nr. 1358 din 20 octombrie 2010, pronunţată de Curtea Constituţională,
Prin această decizie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi, din Legea nr. 221/2009, respectiv norma legală care reprezenta temeiul acordării acestor despăgubiri au fost declarate neconstituţionale, iar prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, au fost declarate neconstituţionale şi prevederile art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010, care stabileau cuantumul în care aceste despăgubiri pot fi acordate.
Ambele decizii au fost publicate în M. Of. nr. 761/15.11.2010, devenind, astfel, obligatorii, conform disp. art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.
Cum, în termen de 45 de zile de la această dată, nici Guvernul şi nici Parlamentul nu au pus prevederile neconstituţionale de acord cu dispoziţiile Constituţiei, aceste norme legale şi-au încetat efectele juridice, conform dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată şi ale art. 147 alin. (1) din Constituţie.
Cu privire la faptul că această încetare s-a produs ulterior sesizării instanţei şi pronunţării unei hotărâri şi că art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor, s-a reţinut că încetarea s-a produs înainte de stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice dintre stat şi destinatarul acestui beneficiu.
Instanţa a reţinut şi faptul că nu a fost adoptat vreun act normativ în concordanţă cu Constituţia şi a invocat ca argument în reţinerea incidenţei în cauză a deciziei de neconstituţionalitate cazul de revizuire prevăzut de pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., respectiv, admisibilitatea revizuirii unei hotărâri rămase definitive în situaţia în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză şi a declarat neconstituţională legea.
Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamantul C.V. a declarat recurs prin care a arătat că hotărârea atacată este nelegală pentru că a fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii deciziilor Curţii Constituţionale şi a legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
Astfel, a susţinut că efectul ex nunc al actelor Curţii Constituţionale constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept.
A considerat că în cazul în care s-ar admite neaplicarea în cauză a dispoziţiilor declarate neconstituţionale era necesar ca instanţa să aplice în cauză direct dispoziţiile Constituţiei, în absenţa unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile declarate neconstituţionale.
Faţă de cele învederate a conchis că prevederile Legii nr. 221/2009, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată sunt pe deplin aplicabile şi reprezintă actul normativ cu caracter reparator faţă de prejudiciul moral suferit prin deportarea sa şi a familiei sale.
În drept a invocat art. 5 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009, art. 20 din Constituţia României, art. 3, 5 şi 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente.
În esenţă, recurentul-reclamantul a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul greşitei reţineri în cauză a Deciziilor nr. 1358/2010 şi 1360/2010, pronunţate de Curte Constituţională.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin deciziile invocate de recurent, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, fiind publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Cu privire la despăgubirile materiale solicitate de recurentul reclamant se constată că acestea au fost formulate doar cu ocazia dezbaterilor în recurs, iar completarea motivelor de recurs după împlinirea termenului prevăzut de lege este sancţionată cu nulitatea, conform art. 306 C. proc. civ.
De altfel, această solicitare a fost formulată pentru prima dată prin cererea de apel, fără ca instanţa de fond să fie învestită în acest sens, iar în raport de dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. în apel nu se pot formula cereri noi, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva Deciziei nr. 248 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1353/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1355/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
