ICCJ. Decizia nr. 1336/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Călărași, la data de 10.04.2009, sub nr. 900/116/2009, reclamanții T.V.M., S.I.G., S.L.C. și T.A.L. au chemat în judecată pe pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând:

1. obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie lotul de teren în suprafață de 5.744,37 mp, situat în municipiul Călărași, str. P.S., județul Călărași;

2. obligarea pârâților să dezafecteze și să ridice pe cheltuiala lor construcțiile ridicate pe terenul reclamanților, iar în cazul în care nu vor aduce la îndeplinire această obligație, să fie împuterniciți reclamanții să dezafecteze și să ridice construcțiile pe seama și pe cheltuiala pârâților;

3. obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani;

4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a formulat cerere de chemare în garanție a Guvernului României și a Consiliului Local Călărași, solicitând ca, în cazul admiterii celui de-al treilea capăt de cerere din acțiunea reclamanților, având ca obiect plata contravalorii lipsei de folosință a terenului, chemații în garanție să fie obligați să o despăgubească cu o sumă egală cu valoarea despăgubirilor la care ea a fost îndatorată față de reclamanți.

La data de 18 februarie 2010, reclamanții au depus cerere de renunțare la judecată cu privire la capătul de cerere nr. 3 din acțiune, capăt referitor la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pe ultimii 3 ani.

Prin Sentința civilă nr. 1030 din 26 aprilie 2010, Tribunalul Călărași, secția civilă, a luat act de renunțarea reclamanților la capătul de cerere din acțiune privind obligarea pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a terenului pentru ultimii 3 ani, în baza art. 246 C. proc. civ.; a respins acțiunea reclamanților; a respins excepția lipsei capacității juridice civile a Guvernului României și excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, excepții ridicate de chematul în garanție Guvernul României; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanții revendică suprafața de 5.744,37 mp teren, situată în intravilanul municipiului Călărași, în baza titlului de proprietate din 19 septembrie 2006 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași, titlu emis în baza Sentinței civile nr. 270/2006 a Judecătoriei Călărași. Prin această sentință irevocabilă s-a dispus obligarea pârâtelor Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași și Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași să emită reclamanților un nou titlu de proprietate asupra suprafeței de 12.300 mp teren pe vechiul amplasament indicat în hotărâre, reținându-se că o parte din teren este deținută de Vama Călărași "nu se știe sub ce formă". Pârâta din prezenta cauză - Autoritatea Națională a Vămilor - nu a fost parte în acel litigiu.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, o suprafață de 5.655,88 mp din suprafața menționată în titlul de proprietate al reclamanților anterior menționat este ocupată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, care ocupa această suprafață de teren și la data pronunțării Sentinței civile nr. 270/2006 a Judecătoriei Călărași, în baza căreia s-a emis titlul de proprietate al reclamanților invocat în prezenta cauză.

Pârâta Autoritatea Națională a Vămilor (fostă Direcția Generală a Vămilor) a dobândit în anul 1994 prin licitație publică o construcție, iar prin Hotărârea nr. 44/ 1997 a Consiliului Local al Municipiului Călărași s-a dat acordul pentru transferul fără plată, pe durata existenței construcției, a unui teren intravilan aferent Vămii Călărași, în suprafață de 6.316 mp, terenul trecând de la Consiliul Local al Municipiului Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor.

Prin H.G. nr. 548/1997 s-a aprobat transmiterea fără plată a terenului în suprafață de 6.316 mp, proprietate publică a statului, situat în municipiul Călărași, str. P.S., din administrarea Consiliului Local al Municipiului Călărași în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea realizării obiectivului "Amenajarea sediului Vămii Călărași".

în H.G. nr. 1705/2006, terenul anterior menționat și construcțiile de pe acesta sunt menționate în inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/1998, care prevăd că terenul aferent clădirilor instituțiilor publice aparține domeniului public.

Prin Sentința nr. 67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ, a fost respinsă acțiunea reclamanților prin care solicitaseră anularea H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași nr. 44/1997.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, o parte din suprafața de 6.316 mp teren menționată în actele normative anterioare ca fiind proprietate publică a statului, respectiv suprafața de 5.655,88 mp, este revendicată în prezenta cauză.

în raport de această situație de fapt și comparând titlurile invocate de ambele părți în susținerea dreptului lor de proprietate, se constată că acțiunea reclamanților este neîntemeiată.

Terenul în cauză este, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și conform H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006, bun proprietate publică a statului, aflat în administrarea Autorității Naționale a Vămilor.

Potrivit art. 135 alin. (5) din Constituție, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991,art. 82 din Legea nr. 69/1991 și art. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile. Ele nu pot fi înstrăinate, nu li se poate schimba regimul juridic, ci pot fi date numai în administrare, concesionare sau închiriate, în condițiile legii.

Având acest regim juridic, de bun proprietate publică a statului, terenul litigios nu putea face obiectul reconstituirii conform Legii nr. 18/1991, iar din Sentința civilă nr. 270/2006 a Judecătoriei Călărași, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților pe vechiul amplasament, rezultă că instanța nu a cunoscut calitatea de bun proprietate publică a statului a acestui teren. Pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu au fost părți în dosarul în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 270/2006 pentru a prezenta regimul juridic al terenului în cauză, astfel încât această hotărâre nu le este opozabilă.

Cum titlul reclamanților este ulterior stabilirii regimului juridic al terenului în cauză, de bun proprietate publică a statului, iar bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, acțiunea formulată de reclamanți se impune a fi respinsă.

în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, în raport de obiect, este evident că această cerere este de natura contenciosului administrativ, respectiv repararea unor pagube produse ca urmare a emiterii unui act administrativ, caz în care chematul în garanție Guvernul României are atât capacitate juridică civilă, cât și calitate procesuală de a fi parte într-un astfel de proces.

Pe capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a terenului revendicat, față de cererea de renunțare la judecată a reclamanților, sunt aplicabile dispozițiile art. 246 C. proc. civ.

întrucât pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a formulat cererea de chemare în garanție tocmai în raport de capătul de cerere la a cărui judecată s-a renunțat, cererea de chemare în garanție a rămas fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 623/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței sus-menționate, dispunând schimbarea în parte a acesteia, în sensul că:

- a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost restrânsă;

- a obligat pe pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul în suprafață de 5.655,88 mp, situat în Călărași, str. P.S., identificat în planșa A.l modificată din raportul de expertiză întocmit în cauză de expert A.E., care face parte integrantă din prezenta hotărâre;

- a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la demolarea construcțiilor aflate pe teren, ca neîntemeiat;

- a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

în motivarea soluției pronunțate, curtea a reținut următoarele:

Critica referitoare la vechimea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului în litigiu este fondată, în mod greșit fiind raportat de către prima instanță momentul dobândirii dreptului de proprietate la data emiterii titlului de proprietate din 19 septembrie 2006, ca urmare a Sentinței civile nr. 270 din 06 februarie 2006 a Judecătoriei Călărași, deși dreptul de proprietate al reclamanților s-a născut anterior, în anul 1993, când s-a dispus prin hotărâre judecătorească retrocedarea terenului pe vechiul amplasament.

Astfel, situația de fapt cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către reclamanți este următoarea:

Prin Sentința civilă nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași, definitivă și irevocabilă, s-a admis plângerea formulata de T.V.M. și S.O. (autoarea apelanților-reclamanți S.I.G., S.L.C. și T.A.L.) împotriva hotărârii C.J.S.D.P.P.T. Călărași nr. 1119/ 1992, s-a dispus desființarea acestei hotărâri și reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 12.300 mp.

Anterior acestei sentințe, Comisia Locală de aplicarea a legii fondului funciar Călărași emisese o hotărâre pe o suprafață de teren aflată pe un alt amplasament decât cel deținut de autorul reclamanților și cu privire la o altă suprafață.

în urma acestei sentințe, a fost emis titlul de proprietate din 17 ianuarie 1994, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate numai pentru o suprafață de 10.800 mp și tot cu privire la un alt amplasament decât cel care rezulta din actele autorului și din Sentința civilă nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași. Prin Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006 a Judecătoriei Călărași, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate din 17 ianuarie 1994 și au fost obligate pârâtele Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași și Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași să emită un nou titlu de proprietate pe numele reclamanților, pentru suprafața de 12.300 mp, pe vechiul amplasament, stabilit prin raportul de expertiza efectuat în cauză.

în motivarea sentinței, s-a reținut că pârâta Comisia Locală Călărași a încălcat intenționat dreptul reclamanților și nu a reconstituit dreptul de proprietate pe vechiul amplasament, care la acea vreme era liber, fraudând legea.

Urmare a acestei sentințe a fost eliberat reclamanților titlul de proprietate din 19 septembrie 2006 pentru suprafața de teren de 12.300 mp, situată în municipiul Călărași, str. P.S., acesta fiind așadar vechiul amplasament al terenului pentru care trebuia reconstituit dreptul de proprietate încă din anul 1993.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, o suprafață de 5.655,88 mp din terenul redobândit de reclamanți este ocupată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, terenul fiind trecut în domeniul public al statului și în administrarea Autorității Naționale a Vămilor, după cum urmează:

Pârâta a achiziționat în anul 1994 o construcție de la SC F. Călărași, iar prin Hotărârea nr. 44/1997 a Consiliului Local al Municipiului Călărași s-a dispus transferul fără plată pe durata existentei construcției a terenului intravilan aferent sediului Vămii Călărași, situat în Călărași, str. P.S., în suprafață de 6.316 mp, terenul trecând de la Consiliul local Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor.

Prin H.G. nr. 587/1997 s-a aprobat transmiterea fără plată a terenului menționat mai sus, proprietate publică a statului, din administrarea Consiliului local Călărași în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași".

Conform H.G. nr. 1705/2007, terenul și clădirea sunt menționate în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

Prin Sentința civilă nr. 67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ, irevocabilă, a fost respinsă acțiunea reclamanților prin care se solicitase anularea H.G. nr. 588/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași nr. 44/1997.

Reținerea incompletă a situației de fapt în privința momentului la care s-a născut dreptul de proprietate în patrimoniul reclamanților a determinat concluzia greșită a primei instanțe în sensul că titlul reclamanților este ulterior stabilirii regimului juridic al terenului, de bun proprietate publică.

Astfel, dreptul de proprietate al reclamanților s-a născut în anul 1993, când instanța a decis prin hotărâre judecătorească reconstituirea dreptului de proprietate pe același amplasament.

împrejurarea că executarea acestei hotărâri a fost realizată în sensul celor statuate, sub aspectul emiterii titlului de proprietate pe vechiul amplasament, abia în anul 2006 (titlul de proprietate din 19 septembrie 2006), nu poate determina concluzia că însuși dreptul de proprietate s-a născut la acea dată.

Executarea hotărârii prin care a fost stabilit dreptul de proprietate și care presupunea, în ipoteza dată, în primul rând, emiterea titlului de către autoritățile statului competente (obligație de a face intuitu personae care nu putea fi executată decât de debitor) și, în al doilea rând, punerea efectivă în posesie, reprezintă o chestiune distinctă de cea a nașterii dreptului de proprietate și nu poate afecta existența a însuși dreptului.

Mai mult, cel de-al doilea titlu de proprietate, din 19 septembrie 2006, a avut la bază o hotărâre judecătorească prin care s-a reținut frauda la lege în emiterea titlului de proprietate anterior, care nu a respectat sentința din 1993 prin care instanța a decis în mod irevocabil reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților pe vechiul amplasament.

Hotărârea irevocabilă prin care s-a stabilit în favoarea reclamanților dreptul la retrocedarea terenului pe vechiul amplasament reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, reclamanții beneficiază de garanțiile și protecția oferită de acest articol, potrivit cu care "orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale; nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor".

Or, în condițiile în care reclamanții erau titularii unui "bun" încă din anul 1993, singura modalitate prin care aceștia puteau fi lipsiți de proprietatea lor era exproprierea în procedura prevăzută de lege.

Cu toate acestea, ulterior nașterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, terenul a fost trecut în proprietatea publică a statului, în temeiul Legii nr. 213/1998.

Considerentele reținute de tribunal referitor la faptul că, având regimul de bun proprietate publică a statului, terenul nu putea face obiectul reconstituirii în baza Legii nr. 18/1991, astfel cum s-a dispus prin Sentința civilă nr. 270/2006 a Judecătoriei Călărași, pornesc, pe de o parte, de la premisa greșită că dreptul de proprietate s-a născut urmare a emiterii celui de-al doilea titlu de proprietate, în anul 2006, iar, pe de altă parte, încalcă puterea de lucru judecat a hotărârii judecătorești menționate, fiind fondate criticile formulate în acest sens.

Cele statuate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu mai pot fi repuse în discuție într-un proces ulterior, întrucât s-ar nesocoti prezumția de lucru judecat a unei asemenea hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară.

în ceea ce privește faptul că pârâții din cauza de față nu au fost părți în cauza în care s-a pronunțat Sentința civilă nr. 270/2006 a Judecătoriei Călărași, iar hotărârea nu le este opozabilă, se va reține caracterul fondat al criticii formulate sub acest aspect de apelanții-reclamanți, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului evocate.

Astfel, în cauza Loukanov c. Bulgariei, Curtea a statuat că guvernele răspund pentru actele tuturor autorităților lor, apărarea în sensul independenței autorității lor nefiind admisibilă.

Hotărârile judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților, atât cea din 1993, cât și cea din 2006, sunt opozabile așadar Statului, autoritățile care figurează ca părți în hotărârile respective făcând parte din noțiunea de Stat, în sens larg, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului.

în acest sens, în cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a subliniat faptul că administrația constituie un element al statului, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului de care a beneficiat justițiabilul în fata instanțelor își pierd orice rațiune de a fi.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, executarea unei hotărâri judecătorești trebuie considerată ca făcând parte din proces, iar dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână iară efect în detrimentul uneia dintre părți.

în acest context, trebuie subliniat că în numeroase cauze, dintre care reamintim Sandor c. României, Metaxas c. Greciei, Karahalios c. Greciei, Curtea a statuat că nu este oportun să ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obținut o creanță contra statului, să recurgă la procedura executării silite pentru a obține satisfacție.

Cu atât mai mult, a apreciat Curtea, ar fi excesiv să pretinzi unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă contra Statului, să intenteze din nou acțiuni contra autorității cu scopul de a obține executarea obligației în cauză (cauza Costin c. României).

De asemenea, în cauzele Sabin Popescu c. României, Rădulescu c. României, Curtea europeană a considerat ca fiind o ingerință nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor, neexecutarea unei hotărâri judecătorești irevocabile ce recunoaște dreptul acestuia de a i se constitui/reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren, conform legislației interne, ceea ce a condus la concluzia încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Or, în cauză, deși reclamanții au obținut recunoașterea dreptului lor de proprietate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă încă din anul 1993, aceasta nu a fost executată de autoritățile statului obligate la restituire, reclamanții fiind nevoiți să inițieze un nou demers judiciar pentru a-și vedea realizat dreptul.

Cu toate acestea, deși în urma celui de-al doilea proces a fost eliberat titlul de proprietate pe vechiul amplasament, în acord cu cele statuate prin hotărârea judecătorească din anul 1993, nici până în prezent reclamanții nu au redobândit posesia materială efectivă a bunului.

în raport cu cele reținute mai sus, în compararea titlurilor de proprietate deținute de părți cu privire la terenul în litigiu, contrar soluției primei instanțe, este preferabil titlul reclamanților, având în vedere că acesta este anterior trecerii terenului în proprietatea publică a statului, fiind născut încă din anul 1993, dată de la care reclamanții dețin un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că hotărârea judecătorească irevocabilă obținută de reclamanți, opozabilă statului, nu a fost executată până în prezent prin punerea efectivă în posesie, că reclamanții au fost nevoiți să parcurgă o nouă procedură judiciară în vederea realizării dreptului, deși organele statului aveau obligația de a aduce la îndeplinire cele dispuse prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, executarea făcând parte din proces, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru toate aceste considerente, se impunea în cauză admiterea capătului de cerere privind revendicarea și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților terenul în litigiu în suprafață de 5.655,88 mp, ocupat efectiv de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, sens în care se va reforma sentința de fond.

în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligarea pârâților la demolarea construcțiilor existente pe teren sau, în cazul în care pârâții nu vor aduce la îndeplinire această obligație, autorizarea reclamanților de a desființa construcțiile, pe cheltuiala pârâților, acesta este neîntemeiat.

Astfel, potrivit art. 494 C. civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice [alin. (1)].

Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații sau lucrări, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri sau lucrări, dar va avea dreptul sau de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii fondului [alin. (3)].

Prin urmare, textul legal enunțat permite proprietarului terenului posibilitatea de a alege una dintre următoarele două soluții:

- să invoce accesiunea și să dobândească astfel dreptul de proprietate asupra construcției, având obligația de a dezdăuna pe constructor cu valoarea materialelor încorporate și prețul muncii efectuate, indiferent de sporul de valoare dobândit de teren prin realizarea construcției;

- să ceară obligarea constructorului să desființeze sau să ridice plantațiile sau lucrările executate, pe cheltuiala sa.

Această din urmă ipoteză nu se aplică însă, astfel cum stipulează expres textul legal menționat, în situația constructorului de bună-credință, a celui care construiește întemeindu-se pe un mod de dobândire a proprietății.

Or, în cauză, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a edificat construcțiile existente pe terenul în litigiu având la bază H.G. nr. 587/1997, prin care terenul a trecut în administrarea sa în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași" și obținând autorizațiile de construire necesare executării lucrării.

în condițiile în care s-a constatat legalitatea hotărârii de guvern menționate prin Sentința civilă nr. 67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ, definitivă și irevocabilă, acestei hotărâri judecătorești, care se bucură la rândul ei de putere de lucru judecat, trebuie să i se acorde eficiență juridică din perspectiva valabilității titlului pe care pârâta s-a întemeiat la momentul edificării construcțiilor pe terenul reclamanților.

Prin urmare, întrucât nu se poate retine reaua-credință a pârâtei în edificarea construcțiilor existente pe teren, cel de-al doilea capăt de cerere, privind demolarea construcțiilor, va fi respins, reglementarea raporturilor juridice dintre părți sub acest aspect urmând a fi făcută în sensul primei soluții enunțate mai sus, prevăzută în cuprinsul art. 494 C. civ.

împotriva deciziei Curții de Apel au declarat recurs, în termen legal, toate părțile.

I. Recurenții-reclamanți au invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia au contestat soluția dată capătului de cerere privind obligarea pârâților la dezafectarea și ridicarea construcțiilor edificate pe terenul în litigiu, sau împuternicirea lor la realizarea acestor operațiuni, pe seama și pe cheltuiala pârâților.

în dezvoltarea acestui motiv, recurenții-reclamanți au arătat că, în soluționarea capătului doi de cerere, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că dispozițiile art. 494 C. civ. privind constructorul de rea-credință nu ar fi aplicabile în speță, deoarece legalitatea H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași nr. 44/1997 ar constitui un titlu valabil pe care pârâții s-au întemeiat la momentul edificării construcțiilor pe terenul lor.

Niciunul dintre aceste acte administrative nu are, însă, efect translativ de drept de proprietate, ba mai mult, hotărârea de inventariere a domeniului public are un simplu efect declarativ.

Din dezvoltarea motivării instanței de apel s-ar putea deduce că, deși statului îi era opozabil dreptul lor de proprietate născut încă din 1993, acesta nu i-ar fi opozabil unei instituții a statului, respectiv Autorității Naționale a Vămilor. Dacă o astfel de susținere ar fi primită, ar însemna că statul ar putea transmite administrarea bunurilor revendicate pe la toate instituțiile sale, lipsind de relevanță orice idee de acces la justiție sau de autoritate de lucru judecat.

Mai mult, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor nu a avut niciodată proprietatea terenului și nici a construcției, acestea făcând parte din domeniul public al statului. Practic, statul, căruia îi sunt opozabile atât dreptul de proprietate al reclamanților, cât și hotărârile irevocabile, își invocă propria culpă, arătând că a construit în baza unor acte administrative pe care tot el le-a edictat. Ar fi probabil pentru prima oară când o entitate care pierde dreptul de proprietate asupra unui imobil ar invoca buna sa credință pe baza unor acte pe care le eliberează ulterior pierderii dreptului de proprietate.

Rezultă că, prin greșita aplicare a legii, instanța de apel a apreciat că pârâții sunt constructori de bună-credință, cu consecința respingerii capătului doi de cerere.

în ceea ce privește soluția demolării construcțiilor ridicate de către proprietarul de rea-credință, recurenții-reclamanți au arătat că statul s-a comportat cu rea-credință încă de la preluarea abuzivă a imobilului litigios, că ei au fost lipsiți de folosința imobilului pe toată perioada statului comunist (fără a putea vreodată primi despăgubiri pentru această lipsă de folosință), că au fost lipsiți de folosința și dispoziția proprietății lor, deși încă din anul 1993 dreptul de proprietate le-a fost recunoscut irevocabil, că pe parcursul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate (începută în anul 1991 și nefinalizată până în prezent) instituțiile statului au folosit "mijloace frauduloase" pentru a-i împiedica să beneficieze de proprietatea ce li se cuvine.

în aceste condiții, a se refuza cererea de obligare a pârâților să dezafecteze și să ridice, pe cheltuială proprie, construcțiile abuzive de pe proprietatea reclamanților, ar constitui o sarcină specială și exorbitantă care ar rupe echilibrul între interesul general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului, sarcină ce ar încălca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Practic, s-ar condiționa restituirea proprietății de dezdăunarea unui stat care a construit deși fusese obligat irevocabil să retrocedeze proprietatea reclamanților, pentru niște construcții ridicate fără ca reclamanții să aibă posibilitatea să se opună, cerându-li-se niște sume de bani, deși nu au putut beneficia de fructele proprietății lor de mai bine de 60 de ani.

în concluzie, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii și capătului doi din cererea de chemare în judecată, respectiv să se dispună obligarea pârâților la dezafectarea și ridicarea construcțiilor edificate pe terenul lor, sau să fie împuterniciți ei la realizarea acestor operațiuni, pe seama și cheltuiala pârâților.

II. Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Constanța a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

1. Cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii:

în mod greșit, instanța de apel a reținut că "în condițiile în care apelanții-reclamanți erau titularii unui "bun" încă din anul 1993, singura modalitate prin care aceștia puteau fi lipsiți de proprietatea lor era exproprierea în procedura prevăzută de lege. Cu toate acestea, ulterior nașterii dreptului de proprietate în patrimoniul apelanților-reclamanți, terenul a fost trecut în proprietatea publică a statului, în temeiul Legii nr. 213/1998", întrucât autoritatea vamală nu contestă faptul că reclamanții sunt proprietari de plin drept asupra terenului, ci dorește să scoată în evidență faptul că dreptul de folosință asupra acestui teren de 5.655,88 mp este recunoscut de către legiuitor tocmai prin emiterea H.G. nr. 548/1997, prin care respectivul teren a fost transmis fără plată din administrarea Consiliului Local al Municipiului Călărași în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generala a Vămilor, în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași".

Or, câtă vreme H.G. nr. 548/2007 nu a fost anulată pe cale judecătorească, ci, dimpotrivă, a fost menținută în mod irevocabil prin Decizia civilă nr. 4357 din 15 octombrie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins recursul formulat de reclamanții din prezenta cauză, în calitate de proprietari ai terenului asupra căruia Autoritatea Vamală a ridicat o construcție (sediul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași), nu se poate discuta la acest moment de vreo expropriere a proprietarilor-reclamanți sau de vreun abuz al statului prin organele sale teritoriale și/sau administrative împotriva folosirii depline și liniștite a terenului în litigiu.

H.G. nr. 548/ 1997 este anterioară declanșării litigiului având ca obiect reconstituirea dreptului de proprietate al reclamanților, iar toate actele emise cu privire la construirea și amenajarea construcției sunt conforme cu legea, lucru întărit și de faptul că a fost menținută în mod irevocabil de către autoritatea judecătorească competentă.

în mod eronat, instanța de apel analizează din nou situația terenului proprietatea reclamanților, asupra căruia autoritatea vamală a avut drept de ridicare a construcției, invocând și jurisprudență comunitară, deoarece aceste aspecte au fost verificate anterior de către alte instanțe competente să analizeze actele administrative cu caracter normativ asupra cărora ar fi planat suspiciuni de nelegalitate.

Instanța de apel nici nu este competentă material - fiind o instanță civilă - să se pronunțe asupra caracterului legal al actelor administrative cu caracter normativ în baza cărora autoritatea vamală a avut acordul legitim să ridice construcția.

Instanța de apel face o gravă și vădită confuzie între regimul juridic al terenului pe care este ridicată această construcție și regimul juridic al însăși construcției ridicate pe teren.

a) Regimul juridic al terenului este unul destul de clar și bine determinat, în sensul că acesta este proprietatea privată a reclamanților, lucru de altfel necontestat de către autoritatea vamală.

Asupra acestui teren (proprietate a reclamanților din anul 1993, an în care a avut loc primul proces) a avut loc o nouă dezbatere privind reconstituirea dreptului de proprietate, printr-un al doilea proces promovat, fiind recunoscut încă o dată dreptul de proprietate asupra terenului în favoarea acelorași proprietari, reclamanții din prezenta cauză.

Mai mult decât atât, reclamanții proprietari nu au cerut punerea în posesie asupra acestui teren decât după actele administrative și cele cu rol normativ emise de către legiuitor privind administrarea terenului și acordarea dreptului de ridicare a construcției de utilitate publică - sediul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași.

Autoritatea vamală nu contestă acest fapt elocvent - al existenței dreptului de proprietate în favoarea reclamanților, ci faptul că nu se recunoaște dreptul autorității vamale de ridicare și folosire a construcției cu rol de sediu al Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași, astfel că în prezenta cauză nu se poate constata o expropriere a proprietarilor, recte o încălcare, o violare a dreptului de proprietate.

S-a dat acordul pentru transferul fără plată, pe durata existenței construcției, a unui teren intravilan aferent Vămii Călărași, în suprafață de 6.316 mp, terenul trecând de la Consiliul Local al Municipiului Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor, acest transfer având la bază legalitatea următoarelor acte administrative: H.G. nr. 548/1997, H.G. nr. 1705/2006 și H.C.L. Călărași nr. 44/1997.

Prin Hotărârea nr. 44/ 1997 a Consiliului Local al Municipiului Călărași s-a dat acordul pentru transferul fără plată a terenului sus-menționat, aferent sediului Vămii Călărași, de la Consiliul Local al Municipiului Călărași la Direcția Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Naționala a Vămilor).

Prin adresa nr. 3.123/31 iulie 1997, înregistrată la Direcția Generală a Vămilor cu nr. 2.835/05 februarie 1997, Primăria Municipiului Călărași a informat această autoritate că este de acord cu emiterea unei hotărâri de guvern pentru trecerea în folosință a terenului din incinta Vămii Călărași.

Prin H.G. nr. 548/1997, terenul în suprafață de 6.316 mp, situat în municipiul Călărași, str. P.S., proprietate publică a statului, a fost transmis fără plată din administrarea Consiliului Local al Municipiului Călărași în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași".

Totodată, acest teren este în prezent ocupat în totalitate de construcții (clădiri, platforme betonate, instalații subterane etc.), pentru care Autoritatea Națională a Vămilor a efectuat ample investiții.

Lucrările de amenajare au fost realizate de Autoritatea Națională a Vămilor în etape diferite, în baza autorizațiilor de construire emise de Primăria Municipiului Călărași.

Atât clădirile, cât și terenul respectiv se regăsesc în inventarul bunurilor din domeniul public al statului pentru Ministerul Finanțelor Publice - administrator Autoritatea Națională a Vămilor, conform hotărârilor de guvern emise anual în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

în mod just, instanța de fond a sesizat faptul că terenul în litigiu nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate conform dispozițiilor Legii nr. 18/1991, întrucât acesta este un bun imobil proprietate publică a statului, care se caracterizează prin inalienabilitate, imprescriptibilitate și insesizabilitate.

Folosința și administrarea acestui teren proprietatea reclamanților și a imobilului - construcție ridicată pe acesta, respectiv sediul vămii Călărași - proprietatea Autorității Naționale a Vămilor, este legitimă, sens în care nu poate intra în discuție o folosință/administrare a acestuia într-un mod interzis prin legi sau regulamente ale unor autorități sau instituții abilitate să decidă cu privire la limitele acestuia.

Așadar, există o serie de limitări aduse caracterului absolut al dreptului de proprietate, printre care și acela că există, în prezenta cauză, un interes de ordin general/social caracterizat prin următoarele trăsături:

- punerea în posesie a reclamanților asupra acestui teren, în sensul demolării clădirii, nu este posibilă pentru existența acestei cauze de utilitate publică și funcții sociale determinate;

- dreptul proprietarilor de a construi pe acest teren și/sau de a dărâma de pe acesta este subordonat unor formalități administrative cenzurate de organele/autoritățile competente în acest sens;

- dreptul proprietarilor asupra acestui teren de a dispune în mod liber, respectiv de a-l înstrăina (prin recunoașterea unui drept de preemțiune și instituire de obligații) este îngrădit și sancționat ca atare, conform teoriei abuzului de drept a acelor acte exercitate de către proprietari împotriva "scopului social" pentru care i-a fost recunoscut dreptul.

Cu privire la decizia Curții Europene a Drepturilor Omului din cauza Loukanov c. Bulgariei, invocată de către apelanți, aceasta este total inutilă și neconcludentă.

Ca răspuns la această provocare din partea apelanților-reclamanți, cu rol de jurisprudență comunitară, autoritatea vamală invocă, la acest moment, cauza Nold (C.J.C.E., 4/73, Nold KG/ Commission, Hotărârea din 14 mai 1974, Nold Rec. 1974. Concluziile avocatului general Trabucchi au fost prezentate la data de 28 martie 1974), conform căreia o societate în comandită din Germania a fost dezavantajată de o decizie a Comisiei care autoriza anumite vânzări condiționate de angajamentul pentru cumpărătorul comerciant angrosist de a încheia contracte pe doi ani privind o achiziție minimă de 6.000 tone.

Recurenta a redat în continuare unele pasaje din hotărâre pronunțată în cauza invocată, concluzionând că relativ la limitările aduse drepturilor particularilor, C.J.C.E. a subliniat că "deși se garantează protecția dreptului de proprietate prin sistemul constituțional al fiecărui stat membru și se acordă garanții similare la exercitarea liberă a comerțului, muncii și a altor activități profesionale, drepturile astfel garantate, departe de a părea prerogative absolute, trebuie apreciate în lumina funcției sociale a bunurilor și a activităților apărate. Din această cauză, drepturile de această natură nu sunt garantate prin lege decât sub rezerva unor limitări prevăzute de interesul public. în cadrul ordinii juridice comunitare este, de asemenea, legitim ca aceste drepturi să fie supuse, în cazul în care este necesar, anumitor limitări justificate de obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, cu condiția să nu se aducă atingere substanței acestor drepturi."

b) Regimul juridic al construcției ridicate cu rol de sediul Direcției Județene pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași este unul cert și realmente definitoriu în raportul juridic creat între proprietarii terenului și proprietarii de drept ai clădirii (Autoritatea Națională a Vămilor prin Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași).

2. Cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii:

Chiar și instanța de apel recunoaște în motivarea deciziei recurate buna-credință a pârâtei în edificarea construcției.

în acest sens, în ultimul parag. din decizie se menționează: "Prin urmare, față de cele expuse mai sus, întrucât nu se poate reține reaua-credință a pârâtei în edificarea construcțiilor existente pe teren, cel de-al doilea capăt de cerere, privind demolarea construcțiilor va fi respins, reglementarea raporturilor juridice dintre părți sub acest aspect urmând a fi făcută în sensul primei soluții enunțate mai sus prevăzute în cuprinsul art. 494 C. civ.".

în consecință, nu poate intra în discuție la acest moment măsura de obligare a autorității vamale la demolarea construcțiilor existente pe teren, acestea fiind edificate în conformitate cu prevederile legale, în baza H.G. nr. 587/1997, act normativ contestat și menținut irevocabil pe cale judecătorească.

Scopul trecerii terenului în administrarea Autorității Naționale a Vămilor, de la Consiliul Local Călărași, a avut în vedere realizarea obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași", având la bază absolut toată documentația necesară executării lucrării (autorizații, etc.), sens în care rezultă buna-credință a autorității vamale în toate acțiunile întreprinse.

3. Pe fondul cauzei, alături de cele susținute mai sus, trebuie reținute următoarele aspecte de fapt și de drept:

La Autoritatea Națională a Vămilor a fost înregistrată cu nr. 61.182/13 noiembrie 2006 notificarea formulată de reclamanți, prin care aceștia i-au adus la cunoștință faptul că în temeiul Sentinței civile nr. 270 din 06 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria Călărași în dosar (definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 344/ R din 06 mai 2006 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosar) și a titlului de proprietate din 19 septembrie 2006 (imobilul fiind înscris în cartea funciară nr. X a localității Călărași la data de 13 octombrie 2006) sunt proprietarii unei suprafețe de 12.300 mp teren situat în orașul Călărași, str. P.S., județul Călărași, din care suprafața de 5.744,37 mp este, în prezent, ocupată de Autoritatea Națională a Vămilor. în notificare se arăta că Autoritatea Națională a Vămilor ocupă abuziv această suprafață de teren.

Din notificare se înțelege că suprafața de 5.744,37 mp teren face parte din suprafața totală de 6.316 mp proprietate publică a statului, care în baza H.G. nr. 548/1997 se afla în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generala a Vămilor, în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași".

De asemenea, din notificare și din actele anexate acesteia rezultă ca pe rolul Judecătoriei Călărași s-a aflat dosarul, având ca obiect acțiunea formulată de reclamanții din prezenta cauză în contradictoriu cu Primăria Călărași - Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 și cu Prefectura Călărași - Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, Autoritatea Națională a Vămilor nefiind parte în această cauză.

Prin acțiune s-a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate din 17 ianuarie 1994 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași și să oblige pârâtele la eliberarea unui nou titlu de proprietate, pentru întreaga suprafață de 12.300 mp teren ce a aparținut autorului N.T., pe vechiul amplasament al terenului rezultat din actele de proprietate.

Prin Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006, Judecătoria Călărași a admis acțiunea, constatând nulitatea absolută a titlului de proprietate din 17 ianuarie 1994 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași și dispunând obligarea pârâtelor să emită un nou titlu de proprietate pe numele reclamanților, pentru suprafața de 12.300 mp teren, pe vechiul amplasament, stabilit prin raportul și suplimentul la raportul de expertiză efectuat în cauză, instanța indicând prin hotărârea pronunțată și vecinii. Această sentință a rămas irevocabilă în urma respingerii recursului declarat de Comisia Locală Călărași pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, prin Decizia civilă nr. 344/R din 26 mai 2006 a Tribunalului Călărași.

Autoritatea Națională a Vămilor a luat cunoștință de existența acestui litigiu abia la data de 13 noiembrie 2006, în urma notificării ce i-a fost adresată la această dată de reclamanți, ulterior fiindu-i transmisă încă o notificare, ce a fost înregistrată cu nr. 6.828/01 februarie 2007.

Prin Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006, instanța retine că "nu se cunoaște modalitatea în care acest teren este ocupat de Vama Călărași", respectiv că "suprafața de teren este deținută (nu se știe în ce formă) de Vama Călărași".

Or, dacă părțile în litigiu ar fi depus minime diligente, adresându-se Autorității Naționale a Vămilor, ar fi aflat și ar fi putut învedera instanței că Autoritatea Națională a Vămilor administrează terenul printr-o hotărâre de guvern și că acest teren este cuprins în H.G. de atestare a domeniului public al statului. De asemenea, ar fi aflat că în baza unor autorizații emise de autoritățile competente au fost efectuate ample lucrări de investiții la clădirile existente, care sunt de asemenea proprietate publică a statului.

Având în vedere că Autoritatea Naționala a Vămilor are terenul în administrare prin H.G. nr. 548/1997, că toate lucrările de construcție au fost realizate în baza unor autorizații de construire, că în prezent Biroul Vamal Călărași își desfășoară activitatea, precum și faptul că, până la data notificării, Autoritatea Națională a Vămilor nu a avut cunoștință de existenta unui litigiu cu privire la teren, această instituție a fost de bună-credință și ea nu ocupă în mod abuziv suprafața de teren în discuție.

în speța dedusă judecății este vorba de o instituție a statului, respectiv Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Călărași, prin care se asigură controlul vamal. Din materialul probator rezultă în mod evident că autoritatea vamală a efectuat o serie de demersuri pentru o soluționare amiabilă a litigiului, care însă nu s-a materializat.

La acest moment, autoritatea vamală are un drept de creanță împotriva reclamanților, neputând fi obligată pur și simplu să părăsească imobilul construit - proprietate a Ministerului Finanțelor Publice - Autoritatea Națională a Vămilor - pe terenul proprietatea reclamanților.

în concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul menținerii sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

III. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în baza căruia a contestat legalitatea soluției date capătului de cerere în revendicare.

în dezvoltarea acestui motiv, recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că vechimea dreptului de proprietate deținut de reclamanți asupra terenului în litigiu datează din anul 1993, în baza Sentinței civile nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțate de Judecătoria Călărași.

Având în vedere faptul că, în baza sentinței sus-menționate, s-a emis titlul de proprietate din 17 ianuarie 1994 pentru o suprafață de 10.800 mp și nu pentru 12.300 mp și privind un alt amplasament decât cel care rezulta din actele de proprietate, titlu a cărui nulitate absolută a fost constatată de Judecătoria Călărași prin Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006, rezultă, fără putință de tăgadă, că reclamanții dețin un veritabil drept de proprietate asupra terenului litigios începând cu data de 19 septembrie 2006, în baza noului titlu de proprietate nr. X.

Având în vedere perioada de timp scursă între momentul pronunțării primei hotărâri judecătorești în anul 1993, prin care s-a stabilit un drept de proprietate, și momentul emiterii unui titlu valabil de proprietate, în anul 2006, se explică transmiterea fără plată a acestui teren, considerat pe bună dreptate proprietate publică a statului, din administrarea Consiliului Local al municipiului Călărași în administrarea Direcției Generale a Vămilor, în vederea amenajării sediului Vămii Călărași, transfer realizat în baza H.G. nr. 548/1997.

Nu este lipsit de importanță nici faptul că o altă instanță, Curtea de Apel Pitești, ce a fost învestită de reclamanți cu anularea hotărârilor privitoare la acest transfer, le-a respins acțiunea, constatând legalitatea acestor hotărâri.

Așadar, pentru faptul că titlul de proprietate al reclamanților este ulterior stabilirii regimului juridic al terenului în cauză, de bun proprietate publică a statului, iar bunurile proprietate publică a statului sunt imprescriptibile, inalienabile și insesizabile, hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii.

în concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii capătului de cerere privind lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților a terenului în suprafață de 5.655,88 mp, situat în Călărași, str. S.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Călărași a depus întâmpinare la recursul reclamanților, solicitând respingerea acestui recurs, ca nefondat, cu motivarea că soluția de respingere a capătului de cerere privind dezafectarea și ridicarea construcțiilor este conformă dispozițiilor art. 494 alin. (3) C. civ.

Analizând recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune în raport de criticile formulate, înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul pârâtului Statul Român:

în cadrul acestui recurs se contestă soluția de admitere a capătului de cerere în revendicare, în raport de vechimea dreptului de proprietate al părților, susținându-se, în esență, că dreptul reclamanților s-a născut ulterior stabilirii regimului juridic al terenului revendicat de bun proprietate publică a statului, respectiv în anul 2006, odată cu emiterea titlului de proprietate din 19 septembrie 2006 în baza Sentinței civile nr. 270 din 06 februarie 2006 pronunțată de Judecătoria Călărași, iar nu în anul 1993, în baza Sentinței civile nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași, cum a reținut instanța de apel.

Criticile formulate în acest sens nu sunt fondate.

Astfel, ca situație de fapt pe aspectul dobândirii de către reclamanți a dreptului de proprietate asupra terenului revendicat, instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate în cauză (înscrisuri și expertiză), că în anul 1993 reclamanților li s-a reconstituit dreptul de proprietate, pe vechiul amplasament, asupra unui teren de 12.300 mp, din care face parte și suprafața în litigiu, prin Sentința civilă nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași, definitivă și irevocabilă, că în baza acestei sentințe a fost emis titlul de proprietate din 17 ianuarie 1994 numai pentru o suprafață de 10.800 mp și pe un alt amplasament decât cel deținut de autorul reclamanților, respectiv că prin Sentința civilă nr. 270 din 06 februarie 2006 a Judecătoriei Călărași, definitivă și irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a titlului de proprietate din 17 ianuarie 1994 și s-a dispus obligarea pârâtelor Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași și Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Călărași să emită un nou titlu de proprietate pe numele reclamanților, pentru suprafața de 12.300 mp, pe vechiul amplasament. De asemenea, s-a reținut că urmare a Sentinței civile nr. 270 din 06 februarie 2006 a Judecătoriei Călărași s-a emis pe numele reclamanților titlul de proprietate din 19 septembrie 2006, pentru suprafața de teren de 12.300 mp, pe vechiul amplasament, situat în municipiul Călărași, str. P.S. și că o suprafață de 5.655,88 mp din acest teren este ocupată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor.

Raportat la această situație de fapt, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac, reglementată prin dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a stabilit momentul la care s-a născut dreptul de proprietate în patrimoniul reclamanților, și anume în anul 1993, când s-a dispus prin hotărâre judecătorească irevocabilă reconstituirea, în favoarea reclamanților, a dreptului de proprietate pe același amplasament.

Nu are nicio relevanță în determinarea acestui moment data când s-a emis titlul de proprietate pentru întreaga suprafață reconstituită și pe amplasamentul corect, esențială fiind data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate, hotărâre prin care s-a tranșat cu putere de lucru judecat atât întinderea dreptului de proprietate reconstituit reclamanților -12.300 mp, cât și amplasamentul pe care s-a dispus reconstituirea - vechiul amplasament deținut de autorul reclamanților.

Emiterea titlului de proprietate în coordonatele corecte - întindere suprafață și amplasament - este o chestiune ce ține de executarea hotărârii judecătorești prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea reclamanților și, de aceea, data emiterii acestui titlu - anul 2006 - nu poate fi luată în considerare ca moment al nașterii dreptului de proprietate al reclamanților, cum greșit pretinde recurentul. Dreptul reclamanților își are izvorul în procedura reconstituirii prevăzute de Legea nr. 18/1991, astfel că data la care li s-a născut dreptul opus în acțiunea în revendicare pendinte este cea a finalizării procedurii reconstituirii, în speță anul 1993, când a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat plângerea reclamanților la Legea nr. 18/1991 (Sentința civilă nr. 1991 din 10 mai 1993 pronunțată de Judecătoria Călărași).

Cum data nașterii dreptului de proprietate al reclamanților, respectiv anul 1993, este anterioară stabilirii regimului juridic al terenului litigios de bun proprietate publică a statului, în baza Legii nr. 213/1998, în mod legal instanța de apel a considerat preferabil titlul reclamanților, care este mai vechi decât cel opus de pârâtul-recurent, cu consecința admiterii capătului de cerere în revendicare. Procedând în acest mod, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a regulilor de comparare a titlurilor exhibate de părți în acțiunea în revendicare de drept comun, consacrate de doctrină și jurisprudență în aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ.

Prin urmare, nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Statul Român apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor:

în ședința publică de la termenul de dezbateri din 27 ianuarie 2012, instanța a invocat, din oficiu, și a supus dezbaterii contradictorii a părților excepția nulității acestui recurs, raportat la posibilitatea de încadrare a criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Excepția este întemeiată și va fi admisă, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului.

în speță, deși recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor a invocat prin cererea sa de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor pe care acest motiv le reglementează - lipsa de temei legal a hotărârii atacate/pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Astfel, recurenta-pârâtă contestă soluția dată primului capăt de cerere al acțiunii principale, prin care reclamanții au revendicat suprafața de teren pe care ea a edificat o construcție, fără însă a aduce critici propriu-zise de nelegalitate în combaterea soluției date pe acest capăt de cerere, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a greșelilor de drept comise de instanța de apel prin raportare la argumentele folosite de aceasta în fundamentarea soluției pronunțate, respectiv a dispozițiilor legale sau a principiilor de drept încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel.

în cadrul celor trei puncte pe care și-a structurat cererea de recurs, recurenta-pârâtă începe prin a arăta că urmează a aduce critici cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii (care are ca obiect revendicarea unei suprafețe de teren), iar "criticile" sunt formulate în următoarea manieră:

La pct. 1 "Cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii", este redat un pasaj din motivarea deciziei recurate, care cuprinde unele din argumentele pe baza cărora instanța de apel a dispus admiterea capătului de cerere în revendicarea terenului (respectiv, că reclamanții sunt titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că astfel ei beneficiază de garanțiile și protecția oferită de această normă convențională, așa încât singura modalitate prin care puteau fi lipsiți de proprietatea lor era exproprierea în procedura prevăzută de lege; cu toate acestea, ulterior nașterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanților, terenul a fost trecut în proprietatea publică a statului, în temeiul Legii nr. 213/1998), urmat de ample considerații prin care recurenta recunoaște calitatea reclamanților de proprietari ai terenului în litigiu și descrie circumstanțele factuale în care a ajuns ea să edifice o construcție pe acest teren (respectiv, în urma transmiterii fără plată a terenului din administrarea Consiliului Local al municipiului Călărași în administrarea Ministerului Finanțelor - Direcția Generală a Vămilor, în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași", prin H.G. nr. 548/1997, cu precizarea că legalitatea acestei hotărâri de guvern a fost confirmată prin hotărâre irevocabilă a instanței de contencios administrativ).

Aceste aserțiuni nu se constituie, însă, în critici de nelegalitate susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât recurenta nu le-a structurat din punct de vedere juridic, prin arătarea relevanței pe care ar avea-o legalitatea edificării construcției în soluționarea acțiunii în revendicare deduse judecății, care privește terenul.

Pe de altă parte, susținerile recurentei în sensul că instanța de apel ar fi făcut confuzie între regimul juridic al terenului revendicat și regimul juridic al construcției edificate pe acest teren nu conturează nici ele o critică de nelegalitate pe aspectul soluției din decizia recurată dată capătului de cerere în revendicarea terenului, în condițiile în care regimul juridic stabilit de instanța de apel pentru cele două categorii de bunuri imobile (teren și construcție) coincide cu cel indicat de recurentă. Astfel, recurenta a menționat expres că terenul litigios este proprietatea privată a reclamanților din anul 1993 și că nu contestă acest regim juridic stabilit de instanța de apel, iar în ceea ce privește construcția de pe teren a menționat că aceasta a fost edificată de ea în mod legal, în baza unei hotărâri de guvern a cărei legalitate a fost constatată prin hotărâre irevocabilă a instanței de contencios administrativ, or tocmai acest lucru s-a reținut de instanța de apel.

în ce privește invocarea de către recurentă a jurisprudenței comunitare (C.J.C.E., hotărârea din 14 mai 1974, cauza Nold), nici aceasta nu configurează o critică de nelegalitate, în condițiile în care jurisprudența comunitară invocată nu este relevantă în cauză, neavând la bază circumstanțe factuale similare, după cum rezultă din chiar extrasele redate de recurentă din hotărârea C.J.C.E. invocată (în cauza Nold, petiționara este o societate comercială în comandită - societatea Nold - care s-a plâns că a fost dezavantajată prin noua reglementare comunitară în materie comercială care autoriza anumite vânzări condiționate de angajamentul pentru cumpărătorul comerciant angrosist de a încheia contracte pe doi ani privind o achiziție minimă de 6.000 tone).

La pct. 2 "Cu privire la primul capăt de cerere al acțiunii", recurenta a redat din considerentele deciziei recurate argumentele pe baza cărora instanța a reținut buna sa credință la edificarea construcției pe terenul proprietatea reclamanților, în raport de care a susținut că nu se poate dispune obligarea sa la demolarea construcțiilor existente pe teren.

Or, aceste aserțiuni nu au nicio legătură cu soluția dată primului capăt de cerere privind revendicarea terenului, ci cu soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere privind desființarea construcțiilor, care este favorabilă recurentei (cel din urmă capăt de cerere a fost respins, ca neîntemeiat), neputându-se astfel constitui în critici propriu-zise la adresa soluției contestate de recurentă.

La pct. 3 "Pe fondul cauzei", după menționarea circumstanțelor în care a luat cunoștință de calitatea reclamanților de proprietari ai imobilului litigios (urmare a notificării ce i-a fost adresată de reclamanți în anul 2006), recurenta reia istoricul cauzei pe aspectul modului de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamanți asupra terenului litigios și al bunei sale credințe la edificarea construcțiilor de pe acest teren, pentru a ajunge la concluzia finală că "autoritatea vamală are un drept de creanță împotriva reclamanților, neputând fi obligată pur și simplu să părăsească imobilul construit - proprietate a Ministerului Finanțelor Publice - Autoritatea Națională a Vămilor - pe terenul proprietate a reclamanților."

Or, așa cum s-a arătat deja, astfel de aserțiuni nu aduc în discuție chestiuni de legalitate în ce privește soluția dată capătului de cerere în revendicarea terenului, pe care recurenta-pârâtă o contestă, neavând nicio legătură cu această soluție, ci cu cea dată capătului de cerere în desființarea construcțiilor, care este favorabilă recurentei.

Concluzionând, urmează a se reține că niciuna dintre criticile formulate de recurentă nu poate fi încadrată în cazul de modificare indicat de aceasta prin cererea de recurs - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - și nici în celelalte cazuri de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională a Vămilor nu se circumscriu acestui cadru legal, înalta Curte va constata nulitatea recursului acestei părți, conform art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

III. Cu privire la recursul reclamanților:

Recurenții-reclamanți contestă soluția de respingere a capătului de cerere privind demolarea construcțiilor edificate pe teren, susținând că pe acest aspect hotărârea din apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 494 C. civ. și cu încălcarea art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Criticile în acest sens nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

în speță, problema care se pune în legătură cu construcția edificată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor pe terenul proprietatea reclamanților este aceea a modului de rezolvare a raportului juridic dintre proprietarul terenului și terțul constructor, aspect cu privire la care sunt incidente dispozițiile art. 494 C. civ.

Așa cum corect a reținut și instanța de apel, proprietarul terenului pe care un terț ridică o construcție are drept de opțiune între a păstra construcția, invocând dobândirea proprietății prin accesiune asupra construcției, și a cere obligarea constructorului să o ridice de pe teren numai atunci când constructorul este de rea-credință, ceea ce rezultă din interpretarea sistematică a alin. (1) și (3) ale art. 494 C. civ. Când constructorul este de bună-credință, proprietarul terenului nu mai poate cere ridicarea construcției; el trebuie să o păstreze, dar are un drept de opțiune cu privire la întinderea despăgubirii datorate constructorului, putând să aleagă între valoarea materialelor și prețul muncii, pe de o parte, și valoarea creșterii fondului, pe de altă parte, soluție consacrată expres de art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

Or, în speță, s-a reținut calitatea pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor de constructor de bună-credință pe terenul proprietatea reclamanților.

Această calificare a pârâtei, de constructor de bună-credință, este corectă, raportat la situația de fapt reținută pe bază de probe de către instanța de apel și care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., situație în conformitate cu care, la baza edificării construcției de către pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a stat H.G. nr. 587/1997, prin care terenul i-a fost dat în administrare de stat în vederea realizării obiectivului de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași", fiind obținute și autorizațiile de construire necesare executării lucrării; legalitatea hotărârii de guvern menționate a fost constatată prin hotărâre irevocabilă a instanței de contencios administrativ (Sentința civilă nr. 67/F-C din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ, definitivă și irevocabilă).

Astfel, potrivit celor statuate în doctrină și jurisprudență, buna-credință în sensul art. 494 C. civ. se definește în funcție de un titlu care întemeiază convingerea eronată a autorului lucrării că a devenit titularul dreptului de proprietate asupra terenului sau al oricărui alt drept real care îi permite să devină proprietarul lucrării.

Este și cazul pârâtei Autoritatea Națională a Vămilor, care a edificat o construcție pe terenul proprietatea reclamanților în baza unui titlu ce-i conferea un drept de administrare asupra terenului, tocmai în vederea realizării acestei construcții (obiectivul de investiții "Amenajarea sediului Vămii Călărași"); pârâta a avut astfel convingerea eronată, dar neculpabilă că i s-a conferit un drept real de administrare asupra terenului de către adevăratul titular al dreptului de proprietate - statul, ceea ce îi legitimează calitatea de constructor de bună-credință.

Cum pârâta Autoritatea Națională a Vămilor este constructor de bună-credință, recurenții-reclamanți, în calitate de proprietari ai terenului, nu au posibilitatea legală de a obține obligarea pârâtei la demolarea lucrărilor sau autorizarea lor de a efectua această operațiune pe cheltuiala pârâtei, putând opta doar pentru exercitarea dreptului de accesiune asupra construcției, cu despăgubirea constructorului în condițiile art. 494 alin. (3) teza a II-a C. civ.

în consecință, respingând capătul de cerere privind demolarea construcțiilor, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv art. 494 alin. 3 teza a II-a C. civ., ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu se poate reține nici că prin aplicarea soluției consacrate de textul legal susmenționat s-ar încălca dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului din perspectiva art. l din Protocolul nr. l adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, cum greșit se invocă în recurs, astfel că nici din acest punct de vedere nu devine operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civila.

Respectarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului litigios este confirmată prin soluția de admitere a capătului de cerere privind revendicarea terenului, iar faptul că reclamanții trebuie să achite o despăgubire celui care a edificat pe terenul lor o construcție, în cazul invocării dreptului de accesiune în vederea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției, nu este de natură a aduce atingere dreptului lor de proprietate asupra terenului.

Opțiunile pe care dispozițiile art. 494 C. civ. le lasă la alegerea proprietarului terenului și care, în ipoteza constructorului de bună-credință, privesc întinderea despăgubirii la exercitarea dreptului de accesiune asupra construcției, sunt indiciul că legiuitorul a înțeles să pună în sarcina constructorului neajunsurile rezultate din faptul edificării pe terenul altei persoane. în consecință, aceste prevederi legale nu pot fi interpretate ca fiind în defavoarea proprietarului terenului nici prin soluția pe care o consacră în ipoteza constructorului de bună-credință, cum este cazul în speță, astfel că nu se poate considera că prin aplicarea lor, reclamanții ar avea de suportat o sarcină disproporționată și excesivă, de natură a rupe justul echilibru care trebuie să existe între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale individului, incompatibilă cu exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

Față de toate aceste considerente, înalta Curte a constatat că recursul reclamanților era nefondat și l-a respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

← ICCJ. Decizia nr. 1339/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1335/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1336/2012. Civil