ICCJ. Decizia nr. 1355/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1355/2012
Dosar nr. 289/115/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 511 din 31 martie 2010 pronunţată în Dosar nr. 289/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta T.D. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraş-Severin, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei contravaloarea în lei a sumei de 200.000 euro la data executării.
Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta şi familia sa, respectiv soţul şi cei trei copii, au fost strămutaţi din localitatea Socol, sat Câmpia, jud.Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955. În momentul deportării, era însărcinată cu cel de-al patrulea copil, pe care l-a născut la data de 03 martie 1952, fără asistenţă medicală şi în condiţiile mizere de la domiciliul forţat. Tot în perioada deportării, respectiv la data de 10 februarie 1955, a mai dat naştere unui copil.
Această măsură a avut consecinţe deosebit de grave asupra acesteia şi a familiei sale, întreaga familie fiind persecutată şi ulterior deportării.
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009 s-a constatat că reclamanta întruneşte condiţiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, aceasta fiind privată de libertate în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 prin măsura strămutării impusă de autorităţi.
Reclamanta a fost strămutată conform Deciziei MAI nr. 200/1951, în data de 18 iunie 1951, din localitatea Socol, sat Câmpia, jud. Caraş-Severin, în localitatea Feteştii Noi, iar prin Decizia MAI nr. 6100/1955, la data de 20 decembrie 1955, acesteia i-a fost ridicată restricţia domiciliară.
S-a reţinut şi faptul că reclamanta beneficiind de prevederile Decretului Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 429 din 22 august 1990, primeşte o indemnizaţie de 1104 RON lunar.
Faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, 8 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Kudla vs Polonia ), a art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, prima instanţă a considerat că, atâta timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Faţă de gravele prejudicii morale suferite de aceasta, s-a apreciat că suma de câte 50.000 euro pentru fiecare an cât a fost supusă măsurii strămutării ar reprezenta o echitabilă despăgubire.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, prin care a solicitat schimbarea sentinţei civile atacate în sensul respingerii acţiunii.
Prin Decizia nr. 314 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, admiţând apelul declarat de pârât, a fost schimbată sentinţa apelată, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta T.D.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a examinat hotărârea apelată în raport de motivele invocate şi de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu aceeaşi finalitate, şi anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferenţa constând doar în modalitatea de plată, adică prestaţii lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menţionat nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Curtea Constituţională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condiţiile şi cuantumul indemnizaţiilor lunare, astfel încât intervenţia sa, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu acelaşi obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pink contra Cehiei) şi că nu s-ar putea susţine ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. „a” din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilităţii din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei), câtă vreme dispoziţia legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, în raport cu cauza de faţă, s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie, prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, a rezultat că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Această soluţie se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea sau dispoziţia dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta T.D., invocând greşita aplicare a prevederilor art. 292, alin. (1) şi (2), din C. proc. civ., în sensul ca apelantul s-a folosit de alte motive şi mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţa.
Făcând referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, recurenta reclamantă după ce şi-a exprimat nemulţumirea faţă de modul în care s-a declarat neconstituţional art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea nr. 221/2009 a invocat art. 1, parag. 1, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în dosare asemănătoare, apreciind că decizia recurată se impune a fi casată, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate de instanţa de fond.
Recursul declarat de reclamantă va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
În esenţă, prin criticile formulate, recurenta reclamantă a considerat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, ca urmare a greşitei aplicări a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Însă, problema care se cere a fi lămurită, este dacă speţei de faţă, îi sunt aplicabile dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Mai întâi, se constată că cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale rezultă din dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia adoptată pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de faţă au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, cu ocazia dezbaterilor şi nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului, astfel că nu se poate reţine greşita aplicare a dispoziţiilor art. 292 C. proc. civ.
Cu privire la prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, acestea au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of./15.11.2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.D. împotriva Deciziei nr. 314 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1354/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1364/2012. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
