ICCJ. Decizia nr. 1393/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1393/2012
Dosar nr.5688/117/2009
Şedinţa publică din 29 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea introductivă, înregistrată la data de 4 noiembrie 2009, reclamanta N.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 766.200 euro, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea nedreaptă a defunctului N.D., decedat la data de 08 septembrie 2006.
În motivarea cererii a arătat că N.D. a fost condamnat la 9 ani temniţă grea, 3 ani închisoare corecţională şi confiscarea averii prin sentinţa nr. 981/1950 a Tribunalului Militar Cluj, secţia I-a, fiind eliberat în data de 22 iunie 1957 din Penitenciarul Gherla, fiind astfel întrunite condiţiile prevăzute de legea specială pentru plata despăgubirilor solicitate cuantificate la suma de 300 euro/zi de detenţie (2554 zile x 300 euro) sumă de natură să repare nedreptatea suferită de autorul său şi să îndrepte pagubele aduse numelui, onoarei, reputaţiei şi imaginii acestuia cât şi ei însăşi.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 4, art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 481 din 25 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta N.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. şi, în consecinţă, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei N.I., cu titlul de prejudiciu moral, suma de 127.700 euro în echivalent în lei la data plăţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a stabilit că prin sentinţa penală nr. 981/1950 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj, secţia a I-a în dosar nr. 1047/1950 N.D., soţul reclamantei, a fost condamnat la pedeapsa de 9 ani temniţă grea, 3 ani închisoarea corecţională şi confiscarea averii personale pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicaţiunea art. 209 pct. III C. pen.
Prin Decizia nr. 737/1951 pronunţată de Tribunalul Militar Cluj s-a admis recursul numitului N.D. şi s-a redus pedeapsa de la 9 ani la 7 ani de temniţă grea.
Din copia dosarului de la C.N.A.S. şi celelalte probe administrate în cauză nu rezultă care au fost locurile de deţinere, însă potrivit adresei din 5 aprilie 2005, eliberată de Ministerul Justiţiei – A.N.P., N.D. a executat întreaga pedeapsă de 7 ani, fiind eliberat în data de 22 iunie 1957.
Din ansamblul probatoriului administrat şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză a rezultat că numitul N.D. a suferit o condamnare politică, aşa cum aceasta este definită prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, cuantumul despăgubirii cuvenite moştenitoarei acesteia fiind cel consemnat în dispozitivul sentinţei.
Prin Decizia nr. 41/ A din 21 ianuarie 2011, Curtea de Apel Cluj, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa primei instanţe dispunând respingerea acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.
A fost respins ca nefondat apelul reclamantei.
A fost menţinută dispoziţia de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată către reclamantă.
Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat acoperirea prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a soţului său prin plata unor despăgubiri băneşti pe temeiul dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009.
Ulterior soluţionării cauzei în primă instanţă, aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Decizia prin care Curtea Constituţională constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă este definitivă şi obligatorie.
Conform prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol, dispoziţiile din legile sau ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval de timp, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, în ipoteza în care Curtea Constituţională constată neconformitatea cu Constituţia a unui act normativ de natura celor sus-menţionate ori a unei dispoziţii dintr-un asemenea act normativ, acesta îşi încetează efectele juridice, dacă în termen de 45 de zile de la publicarea în M. Of. al României a deciziei prin care s-a constatat neconstituţionalitatea, autoritatea cu atribuţii de legiferare nu dispune măsurile necesare asigurării pentru viitor a conformităţii cu Constituţia a actului normativ ori a normei juridice vizate.
În prezenta cauză, aşadar, pretenţiile reclamantei referitoare la obligarea Statului Român la plata de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit au rămas fără temei legal, în condiţiile inexistenţei unor alte dispoziţii normative în vigoare care să consacre dreptul la despăgubire pe care reclamanta îl invocă.
Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei privitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, în cuantum de 400 lei, întrucât ceea ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. este culpa procesuală a părţii căzute în pretenţii, ea provocând în mod nejustificat procesul şi obligând, prin aceasta, partea adversă la efectuarea unor cheltuieli.
În prezentul proces, deşi s-a admis apelul pârâtului, respingându-se, pe cale de consecinţă, acţiunea civilă înaintată de reclamantă, aceasta din urmă nu se află în culpă procesuală atâta timp cât procesul a fost promovat de reclamantă în considerarea unei dispoziţii legale în vigoare, aptă să îi confere speranţa legitimă a unei soluţii favorabile, pe care a obţinut-o, de altfel, în primă instanţă.
Împrejurarea că pe timpul judecării apelului dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâia din Legea nr. 221/2009, cele pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, au fost declarate neconstituţionale, provocând pierderea procesului de către reclamantă, nu îi este imputabilă acesteia, fiind responsabilitatea autorităţii legiuitoare, adică a statului însuşi, că o dispoziţie legală ce s-a dovedit ulterior a fi neconformă cu Constituţia a fost iniţial adoptată.
Cum pârât în cauza de faţă este chiar Statul Român, acesta îi datorează reclamantei cheltuielile de judecată certe şi rezonabile pe care le-a făcut în proces, în afara oricărei culpe.
Nu au fost primite apărările pârâtului referitoare la necesitatea exonerării de plata cheltuielilor de judecată pe considerentul că M.F.P. reprezintă, în acest proces în judecată, Statul Român, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs moştenitorii reclamantei N.C. şi M.E. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P.
I. Recurenţii-reclamanţi au susţinut, în dezvoltarea recursului încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că instanţa de apel a interpretat eronat prevederile legale aplicabile cauzei.
Dreptul la acţiune pentru repararea prejudiciului moral s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, efectele hotărârilor de condamnare cu caracter politic fiind înlăturate prin art. 2 din această lege.
Or, a recunoaşte atât dreptul la reparaţiune şi, totodată, a limita exerciţiul acestui drept, constituie o evidentă disfuncţie legislativă care creează o „imposibilitate de a beneficia de acest drept în cadrul legal creat şi îl face o instituţie juridică iluzorie" astfel că şi acest mecanism de despăgubire devine „un instrument de indemnizaţie fictiv".
Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul adiţional la C.E.D.O., respectiv art. 1, art. 4 şi art. 16 din Constituţie raportat la prevederile art. 14 din C.E.D.O., art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O.
Raportat la disfuncţionalitatea legislativă sesizată, creată prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţele trebuiau să aplice direct prevederile constituţionale, respectiv a celor convenţionale.
Consecinţă a acordării priorităţii pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, instanţele trebuiau să se pronunţe şi prin raportare la acestea, nu doar în raport de prevederile legale declarate neconstituţionale.
Atâta timp cât, la momentul edictării legii, statul a creat o speranţă legitimă la dobândirea unei despăgubiri deci a unui bun, prin respingerea cererii sale a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional raportat la art. 14 din C.E.D.O.
II. Recurentul-pârât Statul Român prin M.F.P. a susţinut, în dezvoltarea recursului său încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., că în mod greşit s-a menţinut dispoziţia primei instanţe de constatare a caracterului politic al condamnării autorului reclamanţilor, întrucât cererea soluţionată în această modalitate este lipsită de interes, în contextul în care această recunoaştere a operat prin Hotărârea nr. 239 din 11 septembrie 1990 emisă de Comisia pentru aplicarea Decretului - Lege nr. 118/1990.
Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă.
Instanţa de apel a încălcat astfel prevederile art. 274 – 276 C. proc. civ., potrivit cărora numai partea care a pierdut cauza (a căzut în pretenţii) poate fi obligată la plata acestora.
Recursurile nu sunt fondate.
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme suplesive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, şi îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate; „această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici nomele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 7 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.".
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal şi nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurentul, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: „prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate".
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil ori dreptul la nediscriminare, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa C.E.D.O., rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Sunt nefondate şi criticile din recursul pârâtului întrucât, pe de o parte, soluţia primei instanţe, astfel cum a fost menţinută prin Decizia atacată a vizat, exclusiv, pretenţia de despăgubiri solicitată prin cererea dedusă judecăţii în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 iar nu şi, cum eronat pretinde recurenta, constatarea caracterului politic al condamnării (cerere ce nu a fost formulată în cauză şi care, de altfel, ar fi fost inutilă în condiţiile în care, prin art. 1 din Legea nr. 221/2009, legea recunoaşte, de drept, caracterul politic al condamnării dispuse, printre altele, pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat antecesorul reclamanţilor, crimă de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. III C. pen.).
Nu sunt fondate nici criticile privind greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă cu purtarea cauzei, întrucât procedura judiciară a fost demarată de parte în considerarea unei dispoziţii legale, în vigoare la acel moment, neputându-i fi imputată părţii pierderea procesului determinată de constatarea neconstituţionalităţii normei ce constituia însăşi temeiul cererii de chemare în judecată. Dimpotrivă, responsabilitatea incumbă autorităţii legiuitoare, deci statului însăşi (pârâtul în cauză), care a adoptat o normă legală ce s-a dovedit a fi, ulterior, neconformă dispoziţiilor constituţionale.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii urmează să fie respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii M.E. şi N.C. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 41/ A din 21 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1394/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1391/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
