ICCJ. Decizia nr. 1439/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1439/2012
Dosar nr. 7908/118/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa, secţia civilă şi înregistrată sub nr. 7908/118 din 24 iunie 2010, reclamanta D.N. a învestit instanţa, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa, cu soluţionarea acţiunii civile având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în cuantum de 400.000 euro, pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării suferite de către tatăl său, numitul M.S.
Prin sentinţa civilă nr. 1501 din 28 septembrie 2010, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta D.N., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Constanţa şi a obligat pârâtul în favoarea reclamantei la plata sumei reprezentând echivalentul în lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, a sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta D.N., este fiica autorului M.S.
Conform sentinţei penale nr. 181 din 16 noiembrie 1957 a Tribunalului Militar Constanţa, a mandatului de arestare emis de anchetator penal de securitate din cadrul M.A.I. D.R.C., a mandatului de executare a pedepsei din 11 februarie 1958 emis de Tribunalul Militar Constanţa, numitul M.S., a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209, p. III C. pen., fiind încarcerat în data de 21 iunie 1957 şi eliberat din penitenciar la data de 18 aprilie 1964, astfel cum rezultă din fişa deţinutului politic depusă la dosar.
Din analiza actelor enumerate anterior, tribunalul a constatat că rezultă că are caracter politic în sensul art. 1 din Legea nr. 221/2009 condamnarea suferită de către autorul reclamantei, astfel cum este precizat prin art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către autorul său, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin dispoziţiile OUG nr. 65/2010.
Sub aspectul daunelor pretinse, s-a arătat că valoarea acestora se va stabili conform criteriilor certe definite de către legiuitor prin OUG nr. 62/2010, prin care s-au stabilit limitele acestora.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 71/ C din 2 februarie 2011, a admis apelul pârâtului şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată. A fost respins apelul reclamantei formulat împotriva aceleiaşi sentinţe, ca neîntemeiat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 396 din 11 iunie 2009, s-a prevăzut că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al OUG nr. 214/1999.
Ulterior, prin art. I pct. 1 din OUG nr. 62/2010 publicată în M. Of. al României nr. 446 din 01 iunie 2010 dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost modificate textul prevăzând că acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare se poate face intr-un cuantum de până la: 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I; 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea.
Prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, în redactarea iniţială, care nu plafona cuantumul daunelor morale, au fost declarate neconstituţionale.
Instanţa de apel a apreciat că nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din OUG nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată doar la data sesizării instanţei, ci la momentul judecării cauzei; or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat, dispoziţii al căror conţinut a suferit modificări ce privesc însăşi actul lor de adoptare.
Înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor, neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
Astfel, s-a apreciat că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, s-a reţinut că reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui ei, M.S., condamnat la pedeapsa de 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de crimă de uneltire contra ordinii sociale, pentru care a fost încarcerat în data de 21 iunie 1957 şi eliberat la data de 18 aprilie 1964, executând pedeapsa în penitenciarele Constanţa, Gherla, Jilava şi Dej.
Instanţa de apel a arătat că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui lor.
Aceasta pentru că, în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii, neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, s-a arătat că, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiicei sale calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale, după trecerea la un regim democratic, doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente de care s-a putut beneficia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, neputând fi apreciate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990 însă, în speţă, fiica defunctului M.S., nu are, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victimă a măsurii politice luate asupra tatălui lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.N., criticând Decizia pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că prin dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 i-a fost consfinţit şi recunoscut dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral şi pentru suferinţele cauzate de condamnarea suferită de tatăl său.
Recurenta a susţinut că cererea sa este justificată şi în condiţiile Rezoluţiei nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cât şi a Rezoluţiei nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care interzic limitare a despăgubirilor datorate victimelor regimului totalitar comunist.
Recurenta a mai invocat dreptul privind accesul la justiţie şi tratamentul echitabil al victimelor pentru a obţine reparaţii echitabile şi proporţionale suferinţei şi prejudiciului moral cauzat de către sistemul comunist.
Recurenta a arătat că solicitarea sa este fundamentată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009 şi este motivată de condamnarea cu caracter politic suferită de tatăl său, care i-a cauzat, pe lângă suferinţa morală şi psihică şi unele restricţii şi îngrădiri, astfel că este persoană îndreptăţită a solicita şi a i se acorda despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral suferit atât de autorul său, cât şi personal de recurentă.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării cu caracter politic la care a fost supus autorul recurentei-reclamante în perioada comunistă, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei C.C. nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la Decizia în interesul Legii nr. 12/2011 a Î.C.C.J., considerente care vor înlocui motivarea din Decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantei este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.N. împotriva deciziei nr. 71/ C din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1441/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1437/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
