ICCJ. Decizia nr. 1430/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1430/2012
Dosar nr. 8041/118/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 18 august 2009, reclamantul A.N.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea la plata daunelor morale reprezentând prejudicii morale suferite prin condamnarea de către regimul comunist la vârsta de 17 ani la pedeapsa de 5 ani închisoare, 5 ani pierderea drepturilor civile şi confiscarea totală a averii, iar după expirarea pedepsei la stabilirea domiciliului forţat în Bărăgan pentru încă 2 ani, precum şi pentru urmărirea sa sistematică şi prin toate mijloacele de către securitate, din anul 1964, de la expirarea restricţiilor domiciliare, până în decembrie 1989, daune estimate la suma de un milion de euro.
Prin Sentinţa nr. 1218 din 20 noiembrie 2009, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A.N.P., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a obligat pârâtul către reclamant la plata sumei de 300.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost victima unei arestări - la data de 06 noiembrie 1956, la frageda vârstă de 17 ani, condamnat prin Sentinţa penală nr. 85 din 19 februarie 1957 la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională, 5 ani interdicţia drepturilor şi confiscarea totală a averii pentru comiterea infracţiunii de uneltire contra ordinii sociale, sentinţă rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Tribunalul Militar.
Detenţia a fost executată până la data de 04 noiembrie 1961, apoi reclamantul a fost obligat să locuiască în localitatea Rubla, judeţ Ialomiţa - actual, până la data de 11 noiembrie 1963 când au fost ridicate restricţiile domiciliare.
S-a mai reţinut că reclamantul a fost urmărit permanent şi după ridicarea restricţiilor domiciliare, până în decembrie 1989 de către organele securităţii, iar despre persoana sa au fost întocmite note informative de ofiţerii ale căror nume au fost deconspirate de către C.N.S.A.S., au existat încercări de racolare a sa ca informator nereuşite datorită refuzului reclamantului de a colabora cu securitatea -refuz care însă nu este consemnat în dosarele securităţii, i-au fost ascultate convorbirile telefonice, i s-au montat aparate de interceptare a convorbirilor telefonice în domiciliu, îi era interceptată corespondenţa primită de la rude.
Prima instanţă a constatat că, în speţă, cazul reclamantului se încadrează în dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 şi a făcut aplicarea art. 5 din Legea nr. 221/2009, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a ţinut seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 152/C din 14 martie 2011, a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondată acţiunea reclamantului. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a arătat că nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. I şi II din O.U.G. nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1.358/2010 şi 1.354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, s-a arătat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului.
S-a reţinut că, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină compensaţii, anume, are sau nu din perspectiva legii calitatea de ";victimă";.
S-a mai arătat că nu poate fi însă acceptată nici susţinerea potrivit căreia că apelantul reclamant ar fi dobândit ";o speranţă legitimă"; în obţinerea unor compensaţii pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie prin declararea textului ca fiind neconstituţional.
Curtea de apel a reţinut sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor - neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant - ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate.
Instanţa de apel a apreciat că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de altfel prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamantul a invocat lipsa unei juste despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării cu caracter politic, la vârsta de 17 ani, generate de pronunţarea Sentinţei penale nr. 85 din 19 februarie 1957 a Tribunalului Militar Constanţa, lipsa unei despăgubiri echitabile fiind invocată în considerarea suferinţelor fizice şi psihologice suportate în acea perioadă atât de către cel condamnat, cât şi de familia acestuia.
Curtea de apel a arătat că nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
Or, în speţă, s-a reţinut că nu se prefigurează existenţa unei situaţii care să-l îndreptăţească pe apelantul reclamant să pretindă acordarea unui cuantum mai mare al compensaţiilor faţă de cel stabilit deja în conformitate cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990.
În concluzie, s-a arătat că recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, pentru apelantul reclamant s-au stabilit despăgubiri în acord cu dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, primind aceste drepturi conform Hotărârii nr. 369 din 30 octombrie 1990.
Prin urmare, instanţa a reţinut că apelantul reclamant nu era îndreptăţit la acordarea de daune morale suplimentare pentru situaţia evocată, fiind evident că în considerarea situaţiei sale de victimă a sistemului represiv comunist, pentru suferinţele morale suportate urmare condamnării şi afectării drepturilor persoanei, statul şi-a îndeplinit faţă de acesta obligaţia de indemnizare conform legilor speciale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.M., criticând decizia pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluţia nr. 1096 din 1996 a Consiliului Europei şi art. 20 din Constituţia României, fiind ignorată, de asemenea, rezoluţia din 2 aprilie 2009, prin care Adunarea Parlamentară pentru Securitate şi Cooperare în Europa a pus pe picior de egalitate nazismul şi comunismul.
Recurentul a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că nu ar fi îndreptăţit să solicite daune morale, întrucât a beneficiat de drepturile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, care au o cu totul altă natură şi nu acoperă prejudiciul moral suferit.
Faţă de Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, recurentul a susţinut că acestea nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României şi să dea prioritate pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
Recurentul a mai susţinut că Legea nr. 221/2009 este un act normativ cu caracter de complinire, care nu prevede acordarea de drepturi noi, ci reafirmă posibilitatea obţinerii unor despăgubiri, în vederea asigurării unui cadru normativ complet şi coerent.
Totodată, a invocat şi principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, arătând că s-a ajuns la soluţii diferite în aceleaşi speţe, în funcţie de momentul la care hotărârile au devenit definitive şi irevocabile şi a considerat că s-a produs şi o încălcare a prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a celor din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., de către instanţa de judecată, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat ca urmare a condamnării şi măsurilor cu caracter politic la care a fost supus recurentul-reclamant în perioada comunistă, prin care acesta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă este dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, se constată că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituţional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui ";bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantului.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un ";bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se constata că soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantului este corectă şi se impune a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantului se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.N.P. împotriva Deciziei nr. 152/C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1428/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1432/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
