ICCJ. Decizia nr. 1444/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1444/2012
Dosar nr. 34912/3/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 20 iulie 2010, reclamanta A.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul său, A.G., în sumă de 100.000 euro, pentru măsura administrativă de deportare în perioada 1951 - 1955, măsură cu caracter politic luată împotriva acestuia.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009.
La termenul din data de 18 noiembrie 2010 reclamanta şi-a modificat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, arătând că solicită despăgubiri în baza art. 504 - 506 C. proc. pen. şi art. 998 - 999 C. civ.
Prin Sentinţa civilă nr. 1756 din 18 noiembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din actele ataşate la dosar, măsura dispusă împotriva defunctului soţ al reclamantei a fost luată în data de 18 iunie 1951 şi ridicată la data de 27 iulie 1955.
În consecinţă, pretenţiile reclamantei solicitate în temeiul disp. art. 504 - 506 C. proc. pen. rap la art. 998 - 999 C. civ., sunt prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În cazul acţiunii în răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, termenul prescripţiei extinctive începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Or, această dată este chiar data când a fost luată împotriva sa măsura administrativă de deportare, însă având în vedere că măsura a fost dispusă în perioada comunistă, ca o măsura a statului, abia după 22 decembrie 1989 a început să curgă termenul de prescripţie.
Tribunalul a reţinut că de la data de 22 decembrie 1989 şi până la momentul formulării acţiunii au trecut mai bine de 20 de ani, timp în care reclamanta nu a acţionat, iar termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit.
Susţinerile reclamantei în sensul că termenul de prescripţie a început să curgă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 nu au fost primite de către tribunal, întrucât chiar dacă iniţial cererea reclamantei a fost formulată în temeiul acestei legi, ulterior aceasta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pe temeiul răspunderii civile delictuale şi ca atare este aplicabil termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu cel prevăzut de Legea nr. 221/2009.
De asemenea, tribunalul a constatat că şi solicitarea reclamantei de acordare a despăgubirilor în conformitate cu disp. art. 504 - 506 C. proc. pen. este prescrisă, având în vedere disp. art. 506 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 344/A din 29 martie 2011, a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală din următoarea perspectivă: cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost depusă la data de 20 iulie 2010, când Legea nr. 221/2009 era în vigoare şi anterior pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/21 octombrie 2010 prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din această lege.
Astfel, se pune problema determinării legii aplicabile litigiului, în raport de această situaţie.
Tribunalul a soluţionat cauza exclusiv din perspectiva art. 998 - 999 C. civ. şi art. 504 - 506 C. proc. pen., temeiuri de drept invocate de reclamantă la termenul din 18 noiembrie 2010, fără nicio analiză în contextul Legii nr. 221/2009, considerând că urmare a modificării temeiului de drept nu mai are a cerceta cauza şi din această perspectivă a Legii nr. 221/2009.
Curtea de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi care operează ca lege specială în raport de dreptul comun care este reprezentat de art. 998 - 999 C. civ.
Înainte de toate, instanţa de apel a apreciat că atunci când indică un anumit text de lege drept temei al pretenţiilor sale, reclamantul nu poate înlătura desigur aplicarea altor texte legale care devin incidente în cauză în raport de situaţia de fapt şi pretenţia dedusă judecăţii.
Un anumit cadru legislativ se aplică persoanelor şi litigiilor dintre ele în mod inevitabil şi obligatoriu, nefiind lăsat în mod evident la dispoziţia părţii să i se aplice o dispoziţie legală sau nu, în funcţie de invocarea sa sau nu, raportat la interesele sale particulare.
Dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, fiind aplicabile în cazul oricărei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. reprezintă şi ele o reglementare specială pentru ipoteza prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.
În final, s-a arătat că Legea nr. 221/2009 reprezintă lege specială în domeniul său de reglementare, anume al acţiunilor în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin măsurile avute în vedere de această lege (condamnările cu caracter politic prevăzute în art. 1, măsurile administrative cu caracter politic prevăzute în art. 3 şi condamnările şi măsurile al căror caracter politic este stabilit în condiţiile art. 4 din lege).
Între dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi cele ale Legii nr. 221/2009 există aşadar raportul lege generală - lege specială, situaţie în care se aplică cu prioritate Legea nr. 221/ 2009, faţă de regula de principiu a priorităţii legii speciale în raport de dreptul comun.
La fel, în raport de natura măsurii în discuţie în prezenta cauză, Legea nr. 221/2009 se aplică cu prioritate faţă de disp. art. 504 - 506 C. proc. pen., căci această lege vizează un domeniu de reglementare şi mai specializat în raport de cel vizat de Codul de procedură penală.
Faţă de această situaţie, s-a constatat că, în cauza prezentă, modificarea de către reclamantă la primul termen de judecată a temeiului juridic indicat prin cererea de chemare în judecată nu putea să atragă restrângerea analizei instanţei de judecată exclusiv la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi art. 504 - 506 C. proc. pen., ci obligă instanţa de judecată să cerceteze pricina şi din perspectiva Legii nr. 221/2009.
Această analiză nu a fost făcută de tribunal, iar instanţa de apel a constatat că din perspectiva Legii nr. 221/2009 dreptul la acţiune al reclamantei nu era prescris la data formulării cererii de chemare în judecată, căci această cerere a fost depusă la data de 20 iulie 2010, înăuntrul termenului special de 3 ani reglementat de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 - text pe deplin în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi care prevedea un termen special de prescripţie.
În concluzie, instanţa de apel a constatat că în mod greşit tribunalul, plecând de la eroarea de a ignora aplicabilitatea Legii nr. 221/2009, a respins cererea reclamantei ca fiind prescrisă, cererea nefiind prescrisă în raport de legea specială.
Pentru aceste motive, în baza art. 297 C. proc. civ., văzând că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, curtea de apel a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, pentru ca prima instanţă să analizeze cauza pe fond din perspectiva Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, deoarece în mod greşit instanţa de apel a reţinut că modificarea de către reclamantă la primul termen de judecată a temeiului juridic indicat prin cererea introductivă de instanţă nu putea atrage restrângerea analizei instanţei de fond exclusiv la dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. şi art. 504 - 506 C. proc. pen.
Astfel, odată ce temeiul juridic al acţiunii promovate de reclamantă a fost modificat, instanţa de fond, respectând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, avea obligaţia de a soluţiona cauza în raport de noul temei juridic invocat.
Recurentul a susţinut că, prin modificarea de acţiune, s-a înlocuit temeiul juridic iniţial cu cel ulterior invocat, astfel că, de la data modificării cererii, temeiul juridic iniţial se consideră că nu mai subzistă, fiind înlocuit de noul temei juridic invocat, în raport de care se impune a se analiza acţiunea formulată.
Or, în aceste condiţii, instanţa nu putea decât să constate, în limitele învestirii sale prin acţiunea modificată, intervenirea prescripţiei dreptului material la acţiune.
Recurentul a arătat că nu poate fi reţinută motivarea instanţei de apel potrivit căreia tribunalul, în mod eronat, a ignorat aplicabilitatea Legii nr. 221/2009, cu atât mai mult cu cât, la data soluţionării acţiunii, respectiv 18 noiembrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care constituiau temeiul juridic iniţial al acţiunii, erau suspendate de drept ca efect al Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale.
În consecinţă, recurentul a solicitat să fie admis recursul, să fie modificată în tot decizia civilă atacată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă ca nefondat şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării.
În speţă, reclamanta şi-a modificat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată la primul termen de judecată, printr-o solicitare adresată verbal instanţei, fără să fie formulată în acest sens o cerere scrisă.
Totodată, se reţine că modificarea acţiunii făcută de reclamantă în faţa primei instanţe se referă exclusiv la indicarea temeiului juridic, în sensul că, dacă prin cererea de chemare în judecată a invocat dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) şi alin. (4), coroborat cu art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, la termenul de judecată de la data de 18 noiembrie 2010, în şedinţa publică, reclamanta a arătat că ";înţelege să îşi modifice temeiul de drept al acţiunii pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen. şi art. 998 - 999 C. civ.";.
În acest context, prima instanţă, ţinând cont de principiul disponibilităţii în procesul civil, a analizat cererea dedusă judecăţii numai prin prisma ultimelor texte legale indicate de reclamantă, făcând abstracţie total de temeiul juridic iniţial, în baza căruia a fost formulată acţiunea.
Or, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, chiar dacă ar fi alta decât cea dată de reclamant.
Mai mult decât atât, prin motivele de apel, reclamanta a arătat că acţiunea sa a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, iar ulterior a solicitat completarea temeiurilor de drept existente cu alte temeiuri juridice, aceasta înţelegând practic să-şi precizeze cererea sub acest aspect.
În raport de aceste împrejurări, se constată că, contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., stabilind în mod corect că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului şi că se impune analizarea cauzei pe fond din perspectiva Legii nr. 221/2009.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 344/A din 29 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1442/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1456/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
