ICCJ. Decizia nr. 1442/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1442/2012
Dosar nr. 12928/3/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta G.B.R. a solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să dispună obligarea acestuia din urmă la acordarea de despăgubiri morale ca urmare a condamnării soţului său, G.B.Ş., la 12 ani şi 6 luni de închisoare.
Prin Sentinţa civilă nr. 996 din 28 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta G.B.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 40.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin condamnările politice suferite de soţul său G.B.Ş.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, în fapt, prin Sentinţa penală nr. 615 din 30 septembrie 1948 a Tribunalului Militar Constanţa, soţul reclamantei, defunctul G.B.Ş., a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de art. 267 C. pen.
Prin Sentinţa nr. 867 din 29 august 1959 a Tribunalului Miliar Bucureşti, defunctul G.B.Ş. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 9 ani pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de dispoziţiile art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. Din cuprinsul acestei sentinţe rezultă că acelaşi defunct a mai executat o altă pedeapsă de 7 ani închisoare, eliberându-se în anul 1955, pentru participarea la activitate contrarevoluţionară în cadrul organizaţiei de tineret PNŢ.
În baza acestor hotărâri judecătoreşti, defunctul G.B.Ş. a executat în total 12 ani de închisoare, fiind arestat între anii 1948 - 1955 şi 1959 - 1964, când este amnistiat, aşa cum rezultă şi din mărturiile consemnate în înscrisurile ataşate la dosar, care descriu suferinţa acestuia pe perioada detenţiei în diferite penitenciare: Aiud, lagărul Peninsula, minele din Baia Nistrului, Baia Sprie şi Cavnic, lagărul Luciu Georgieni, penitenciarul Botoşani ş.a.
În drept, s-a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care stabilesc caracterul de condamnări cu caracter politic de drept pentru condamnările pronunţate în baza dispoziţiilor sus-menţionate, pentru care a fost condamnat soţul reclamantei.
Art. 5 din Legea nr. 221/2009 recunoaşte dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, de a solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsura administrativă luată.
Aşadar, pentru cele expuse anterior, tribunalul a constatat că reclamanta G.B.R., care a dovedit calitatea de soţie supravieţuitoare a defunctului G.B.Ş. prin certificatul de căsătorie ataşat la dosar, este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnările cu caracter politic luate împotriva soţului său.
Cât priveşte criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit, tribunalul a avut în vedere, în primul rând, faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Totuşi, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a arătat că prin condamnările cu caracter politic luate împotriva lui G.B.Ş., acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate.
Mai mult, ca urmare a detenţiei, defunctul şi familia sa au fost urmăriţi constant de organele securităţii, dovadă în acest sens fiind notele informative din actele ataşate de C.N.S.A.S.
Apare evident că regimul de detenţie, la fel ca şi aceste măsuri nedrepte fundamentate pe criterii exclusiv politice, au avut repercusiuni şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei în cauză, inclusiv după momentul încetării măsurii.
De asemenea, tribunalul a avut în vedere munca forţată în condiţii dure, de exterminare, pe care acesta a fost obligat să o presteze în penitenciarele în care a executat pedepsele menţionate, zilele numeroase de carceră la care a fost supus, precum şi agravarea galopantă a sănătăţii fizice şi psihice determinată de aceste măsuri.
În plus, întreaga activitate profesională a fost grav afectată de statutul de condamnat politic, reuşind cu mari dificultăţi să obţină aprobări pentru a-şi susţine examenul în vederea obţinerii diplomei de medic, desfăşurându-şi însă, activitatea în condiţii improprii.
În ceea ce priveşte faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 arată că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama de măsurile reparatorii acordate în cauză în baza Decretului-lege nr. 118/1990, tribunalul a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză, decesul defunctului G.B.Ş. survenind în anul 1981.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 40.000 euro echivalent în lei la data plăţii.
Prin Decizia civilă nr. 215A din 25 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în complet de divergenţă, cu majoritate, a admis apelul declarat de reclamanta G.B.R. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat Statul Român la plata sumei de 50.000 euro, echivalent în lei, la cursul BNR, la data plăţii efective. Au fost respinse apelurile declarate de Statul Român şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a apreciat că deciziile Curţii Constituţionale nu îşi produc efectele în prezenta cauză pentru următoarele considerente:
De la data adoptării sale, Legea nr. 221/2009 a conferit persoanelor persecutate de către regimul comunist dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi a supune controlului judiciar vocaţia de a dobândi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat de suferinţele fizice şi psihice, la care a fost supusă persoana sau autorul acesteia în timpul regimului comunist.
Curtea de apel a constatat că în patrimoniul reclamantei s-au născut două drepturi: dreptul de a sesiza instanţa de judecată pentru a fi analizată cererea şi vocaţia de a dobândi un drept de creanţă constând în despăgubiri morale pentru prejudiciul cauzat.
Aceste drepturi intră în sfera de incidenţă a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza de faţă, dreptul subiectiv civil se referă la dreptul de a obţine despăgubiri pentru prejudiciul moral, creat de către regimul comunist. Acest drept are un evident caracter civil.
S-a constatat că prin adoptarea acestei legi, apelanta-reclamantă a dobândit numai vocaţia de a dobândi acest drept, urmând ca, în urma sesizării instanţei de judecată şi analizării temeiniciei contestaţiei formulate să se statueze în mod definitiv şi irevocabil asupra dreptului său subiectiv civil.
Din punct de vedere procedural, art. 6 din Convenţie consacră şi garanţii procedurale, şi anume dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată şi de a-i fi analizată pe fond contestaţia.
Astfel, instanţa de apel a constatat că în patrimoniul apelantei-reclamante s-a născut dreptul procedural de a sesiza instanţa de judecată cu analizarea solicitării sale în temeiul Legii nr. 221/2009.
Ca urmare a declarării neconstituţionale a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, a fost paralizat acest drept procedural al apelantei-reclamante de a i se analiza cererea formulată, astfel încât dreptul său procedural de a sesiza instanţa de judecată, în temeiul Legii nr. 221/2009, a rămas lipsit de conţinut juridic.
Curtea învederează că dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul de a sesiza instanţa de judecată şi dreptul de a-i fi analizată cererea, drepturi care s-au născut în patrimoniul acesteia odată cu promovarea prezentei acţiunii înainte de publicarea deciziilor Curţii Constituţionale, sunt afectate în substanţa lor.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Golder vs. Marea Britanie, a învederat că dreptul de acces la justiţie poate fi limitat. Aceste limitări trebuie să respecte următoarele principii: să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului şi să existe proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele specifice.
În cauza de faţă, prin efectele deciziilor Curţii Constituţionale se aduce atingere în substanţă a dreptului de a-i fi analizată cererea, iar această limitare a dreptului nu corespunde nici cerinţei proporţionalităţii.
Astfel, nu se asigură un raport rezonabil şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite, astfel scopul reclamantei este de a-i fi analizată cererea, în schimb mijloacele folosite şi anume invocarea excepţiei de neconstituţionalitate chiar de către Statul Român, care are calitatea de parte în prezenta cauză şi care a adoptat actul normativ respectiv, precum şi pasivitatea acestuia, care nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a pune în concordanţă actul normativ cu deciziile Curţii Constituţionale sunt de natură a afecta proporţionalitatea între interesul particular al persoanei şi interesul general.
Curtea a constatat că afectarea dreptului reclamantei de a-i fi analizată cererea este consecinţa atât a deciziilor Curţii Constituţionale, cât şi a atitudinii Statului, care a dat dovadă de pasivitate şi nu a respectat dispoziţiilor constituţionale privind termenul de 45 de zile pentru a pune în concordanţă actul normativ cu Constituţia.
Din perspectiva calităţii de parte în prezenta cauză a Statului Român, s-a constatat că nu este respectat nici principiul egalităţii de arme în faţa instanţei de judecată, deoarece însăşi partea, care are o poziţie privilegiată şi care avea obligaţia de a se conforma deciziei Curţii Constituţionale, prin modificarea Legii, invocă în faţa instanţei de apel deciziile Curţii Constituţionale în scopul de a paraliza dreptul reclamantei de a i se analiza contestaţia formulată, deşi aceasta nu are nicio culpă pentru declararea neconstituţională a actului normativ sau pentru pasivitatea legiuitorului român.
Din această perspectivă, instanţa de apel, în complet de divergenţă, în majoritate, a apreciat că în lumina art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din prisma dreptului de acces la justiţie şi a garanţiilor procedurale conferite este obligatoriu ca instanţa de judecată să analizeze pe fond cererea de chemare în judecată formulată şi să se pronunţe asupra temeiniciei acesteia.
Curtea a invocat şi faptul că prin nesoluţionarea cererii de fond a cauzei, se creează o situaţie discriminatorie între reclamantă şi celelalte persoane, care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligare a Statului Român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile morale cauzate, înainte de publicarea în M. Of. a deciziilor Curţii Constituţionale.
Astfel, art. 14 din Convenţie consacră principiul nediscriminării şi dacă s-ar constata faptul că acţiunea a rămas lipsită de temei legal, prin apelarea la efectele Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, s-ar crea premisele unei situaţii discriminatorii pentru apelanta-reclamantă - care, la fel ca orice altă persoană cu o situaţie identică cu a sa, a declanşat procedura judiciară permisă şi reglementată la acel moment de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru ca, pe parcursul judecării cauzei sale, să se constate că aceste dispoziţii legale au fost declarate neconstituţionale, cu consecinţe asupra finalităţii procesului, - prin raportare la situaţia altor persoanele ale căror procese, formulate în baza aceluiaşi temei juridic, au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior declarării neconstituţionalităţii normei juridice în discuţie.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului nediscriminării a statuat constant că ";orice diferenţă de tratament făcută de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă"; (Marckx c. Belgiei, 1979).
De asemenea, art. 16 din Legea fundamentală instituie principiul egalităţii, care stabileşte că va fi considerat încălcat atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Aplicând la cazul concret imperativul constituţional al respectării principiului egalităţii şi nediscriminării, instanţa de apel a constatat că există un tratament juridic diferit ce se aplică unor persoane aflate în situaţii juridice egale.
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau pentru luarea măsurilor administrative asimilate acestora este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, de gradul de operativitate a organelor judiciare, de anumite incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, de complexitatea cazului, de exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi de alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei.
Curtea de apel a considerat că acest criteriu al duratei procesului şi al datei rămânerii definitive a hotărârii nu este un criteriu obiectiv şi rezonabil, deoarece nu depinde de atitudinea reclamantei, ci de considerente ce ţin de organizarea şi gradul de încărcare al instanţei.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a analizat pe fond cererea reclamantei, apreciind că situaţia de fapt reţinută de către prima instanţă este corect stabilită, în raport de probele administrate în cauză.
Cu privire la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel a avut în vedere că soţul apelantei-reclamante a suportat detenţia în închisorile comuniste aproximativ 12 ani de zile şi 6 luni, că soţul acesteia avea vârsta de 24 la data la care a început să execute regimul de detenţie. La acea dată era considerat un medic strălucit şi de viitor, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul Tribunalului Bucureşti.
Din conţinutul aceloraşi înscrisuri menţionate, rezultă că, după punerea sa în libertate, soţul apelantei-reclamante nu a mai putut să practice profesia de medic, fiind încadrat pe un post de tehnician dentar.
Curtea de apel, în majoritate, a constatat că perioada de detenţie a avut consecinţe deosebite asupra viitorului soţului reclamantei, iar după punerea acestuia în libertate, toţi membrii de familie au avut de suportat represiunile regimului comunist.
În raport de aceste împrejurări, coroborat cu situaţia că au trecut mai mult de 50 de ani de zile de la suferinţa provocată prin condamnarea politică şi detenţia soţului său, instanţa de apel a reţinut că cuantumul stabilit de către prima instanţă este prea mic şi a dispus majorarea acestuia la suma de 50.000 euro, apreciind că aproximativ 4.000 euro pe fiecare an de detenţie reprezintă o sumă echitabilă pentru suferinţa produsă apelantei-reclamante, prin condamnarea politică a soţului său.
Instanţa de apel a apreciat că suma menţionată este suficientă pentru a se oferi părţii o recunoaştere a vătămărilor pe care le-a suportat în perioada comunistă.
De asemenea, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a avut în vedere împrejurarea că soţul apelantei nu a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi de faptul că prin trecerea timpului s-au atenuat consecinţele negative ale regimului comunist, iar suferinţele provocate s-au estompat, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate - cauza Moiseyev contra Rusiei, cauza Shchebet contra Rusiei, cauza Iambor contra României, Dedovski şi alţii contra Rusiei, cauza Riad şi Idiab contra Belgiei, Maslova şi Nalbandov contra Rusiei, în cauza Mansuroglu contra Turciei, cauza Brăgădireanu contra României, cauza Chember contra Rusia şi cauza Vladimir Romanov contra Rusiei.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Recurenţii au invocat lipsa de temei legal a cererii de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, atunci când a considerat inaplicabilă în cauză Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale.
În subsidiar, au criticat decizia instanţei de apel şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor morale, pe care l-au apreciat ca fiind exagerat de mare.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti sunt fondate, în raport de criticile comune referitoare la lipsa de temei juridic a cererii de acordare a daunelor morale, ca efect al declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Astfel, problema de drept care se pune în speţă este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Aşa cum susţin şi recurenţii, această problemă de drept a fost dezlegată greşit de către instanţa de apel, care a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, nu produce efecte în cauză.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07.11.2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menţionată, se impune schimbarea soluţiei din hotărârea recurată pe aspectul cererii privind daunele morale, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, în sensul că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind aşadar soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui ";bun"; susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pe de altă parte, nu se poate reţine nici că prin aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenţie, cum de asemenea greşit a reţinut instanţa de apel.
Principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Faţă de toate aceste considerente, reţinute prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 12/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează a se constata că, în mod nelegal, curtea de apel şi-a întemeiat soluţia privind acordarea daunelor morale pe un text de lege declarat neconstituţional printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, publicată anterior soluţionării definitive a litigiului.
Criticile formulate de recurenţi pe acest aspect sunt, aşadar, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În raport de această dezlegare, analiza criticilor subsidiare privind cuantumul daunelor morale nu se mai justifică, fiind în totalitate lipsită de interes o apreciere a instanţei asupra criteriilor de evaluare a daunelor, în condiţiile în care însăşi cererea de acordare a acestora a rămas fără temei de drept.
În concluzie, raportat la criticile privind inexistenţa temeiului juridic al cererii de acordare de daune morale, recursurile declarate de pârât şi de Ministerul Public vor fi admise, conform art. 312 alin. (1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar decizia recurată va fi modificată.
Întrucât la data judecării cauzei în apel nu mai exista temeiul juridic pe care reclamanta şi-a fundamentat cererea privind acordarea daunelor morale, această cerere se impunea a fi respinsă, ceea ce justifica admiterea apelurilor pârâtului şi Ministerului Public pe acest considerent, sens în care modificarea deciziei recurate se va face în sensul că se vor admite apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public, va fi schimbată în tot sentinţa primei instanţe şi se va respinge acţiunea formulată de reclamantă, ca nefondată. Va fi respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei nr. 215A din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică, în sensul că admite apelurile declarate de pârât şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 996 din 28 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta G.B.R.
Respinge apelul declarat de reclamanta G.B.R. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1435/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1444/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
