ICCJ. Decizia nr. 1432/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1432/2012
Dosar nr. 50518/3/2009
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 50518/3 din 22 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul H.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii luate împotriva tatălui său H.T. prin decizia M.A.I. nr. 15944 din 16 iulie 1960, prin care i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în perioada 07 august 1960 - 07 august 1963, să fie obligat pârâtul, ca în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 să îi achite suma de 1.710.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada de 10 ani de zile pe care tatăl său H.T. a petrecut-o în închisorile comuniste, precum şi pentru cei trei ani de zile în care a avut stabilit domiciliu obligatoriu.
Prin Sentinţa civilă nr. 1034 din 07 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamant, a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva lui H.T. prin Decizia M.A.I. nr. 15944 din 16 iulie 1960 prin care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în perioada 07 august 1960 - 07 august 1963; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 4000 euro în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale; a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 327A din 24 martie 2011 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant şi a admis apelul declarat de pârât, schimbând în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi s-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a învestit instanţa de fond arătând că autorul său a suferit o condamnare cu caracter politic, în perioada 11 august 1950 - 07 august 1960 şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în perioada 07 august 1960 - 07 august 1963 într-o localitate Rubla, judeţul Galaţi, prin care i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice şi psihice suportate, în urma acţiunilor represive a autorităţilor statului comunist, prejudiciu ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009.
Instanţa de apel a mai reţinut că, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi soluţionării acestei excepţii prin Deciziile nr. 1.358 şi nr. 1.360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale.
Instanţa de apel a avut, de asemenea, în vedere faptul că decizia Curţii Constituţionale produce efecte juridice cât priveşte aplicarea normei juridice, iar în cazul în care se constată că prevederea legală în cauză este neconstituţională, cum este şi cazul de faţă, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice.
Ca atare, decizia Curţii Constituţionale paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Efectele pentru viitor date deciziilor instanţei constituţionale, în controlul ";a posteriori";, semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantul H.C. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 în vigoare la data introducerii acţiunii, precum şi prevederile internaţionale în materie.
Recurentul reclamant a invocat, de asemenea, principiul neretroactivităţii legii, precum şi posibilitatea obţinerii despăgubirilor în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României, Rezoluţia nr. 1096/1996 şi de art. 5, 6 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care primează.
Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susţinut că, în mod greşit instanţa de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind stabilirea domiciliului obligatoriu, dispoziţie menţinută şi de instanţa de apel, din moment ce tatăl reclamantului a beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 care are ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a condamnării, respectiv a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoaşterea caracterului politic al acestora.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat de recurentul reclamant numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Contrar susţinerilor recurentului reclamant, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul ";discriminării"; constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 în raport de dispoziţiile din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentului reclamant sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un ";bun"; în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurentul reclamant.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Recursul pârâtului este de asemenea, nefondat.
Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 ";persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3 pot solicita instanţei să constate caracterul politic al acestora";.
Prin urmare, dispoziţiile cuprinse la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 dau posibilitatea persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât cele prevăzute la 3 din lege, să solicite instanţei de judecată constatarea caracterului politic al acestora.
Se reţine totodată şi împrejurarea că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate şi nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie a organului jurisdicţional constituţional.
Aşadar, în mod legal instanţa de apel a menţinut dispoziţiile din sentinţă privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva lui H.T.
În consecinţă, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate în cauză se vor respinge, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul H.C. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Deciziei nr. 327A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1430/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1435/2012. Civil → |
|---|
