ICCJ. Decizia nr. 1441/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1441/2012
Dosar nr. 12447/3/2010
Şedinţa publică din 1 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 12447/3/2010, la data de 10 martie 2010, reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin M.F.P., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 290.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, pentru cele 4 luni si 2 zile în care, împreună cu familia sa, a avut stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în vederea punerii în executare a Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, împreună cu familia sa, a fost dislocată din localitatea de baştină Gelu şi li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Mărculeştii Noi. Prin Decizia nr. 6100/1953 a M.A.I., la data de 01 august 1955 li s-au ridicat restricţiile domiciliare.
Prin sentinţa civilă nr. 1153 din 8 septembrie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4.000 euro (în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii) daune morale, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 307/ A din 21 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta M.M., ca nefondat. A fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. şi a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a solicitat în temeiul Legii nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri civile în sumă de 290.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, constând în dislocarea sa şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
Natura juridică a despăgubirilor civile acordate de către prima instanţă de judecată, este în mod evident, aceea de daune acordate pentru prejudiciul moral suferit de către reclamantă, aspect care rezultă cu certitudine din considerentele sentinţei pronunţate.
Sub aspectul dreptului la daune morale, reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a constatat că prin mai multe decizii (Decizia nr. 1358/2010 şi Decizia nr. 1360/2010), Curtea Constituţională a stabilit că temeiul juridic generator este neconstituţional.
Având în vedere faptul că obligaţia de reacţie legislativă a Parlamentului, în scopul armonizării dispoziţiilor legale constatate neconstituţionale, obligaţie impusă de art. 147 din Constituţie, nu a fost respectată, curtea de apel a constatat că prevederile legale menţionate şi-au încetat aplicabilitatea, ne mai producând efecte juridice.
În consecinţă, cererea de acordare a daunelor morale, formulată de reclamantă, în temeiul acestor dispoziţii legale care nu mai produc efecte juridice, devine nefondată.
Curtea de apel a mai arătat că norma juridică temei al dreptului a fost declarată neconstituţională anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile în cauză, iar în temeiul jurisprudenţei consacrate chiar de către instanţa de contencios european, se poate concluziona în sensul inexistenţei unei „speranţe legitime" în patrimoniul reclamantei.
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a constatat că, în condiţiile în care prin cele două decizii nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale, s-a statuat asupra existenţei între Legea nr. 221/2009 şi Decretul-lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, a unui paralelism de reglementare sub aspectul drepturilor conferite persoanelor îndreptăţite şi, în condiţiile în care reclamanta putea beneficia concret de procedurile anterior reglementate, în măsura în care înţelegea să uzeze de ele, rezultă atunci că aceasta nu poate invoca nici afectarea vreunui drept convenţional din perspectiva art. 14 (dreptul la nediscriminare neavând o existenţă independentă, el putând fi invocat doar în referire la vreunul dintre drepturile şi libertăţile convenţionale sau la drepturile de natură socială), dar nici a vreunui drept substanţial recunoscut legal (în speţă, dreptul de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit), sub aspectul principiului nediscriminării evocat de art. 1 din Protocolul nr. 12.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta M.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, având în vedere că la momentul introducerii acţiunii, cât şi la momentul pronunţării sentinţei primei instanţe, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare.
De asemenea, recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să ţină cont de dispoziţiile internaţionale, respectiv art. 5 şi art. 6 din C.E.D.O. şi Rezoluţia 1096 din 1996 a C.E., care o îndreptăţesc să solicite aceste despăgubiri morale.
În acest sens, recurenta a invocat dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, arătând totodată că, aşa cum reglementările internaţionale au întâietate în faţa celor interne, inclusiv în faţa Constituţiei României, statuările C.E.D.O. au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată.
Recurenta a mai arătat că Legea nr. 221/2009 are un caracter de complinire şi a învederat că nu a beneficiat de drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
În plus, recurenta a apreciat că au fost încălcate prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cele din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale.
Analizând Decizia atacată în raport de criticile formulate, ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi de Decizia în interesul legii nr. 12/2011, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar susţinerilor recurentei, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speţă, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecăţii, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care, la această dată, era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluţionată de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" constă în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la relevanţa deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 în raport de dispoziţiile din C.E.D.O. şi jurisprudenţa creată în legătură cu acestea, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în caz de neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În speţă, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuţie, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curţii Constituţionale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenţie care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, 15 noiembrie 2010, această decizie îşi produce efectele, partea neavând un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curţii Constituţionale raportat la diferitele texte din Convenţia Europeană, aşa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecinţa unei alte interpretări pe care intenţionează să o obţină recurenta.
Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reţine că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speţă a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerinţele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei nr. 307/ A din 21 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1443/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1439/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
