ICCJ. Decizia nr. 1456/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1456/2012
Dosar nr. 25268/3/2009
Şedinţa publică din 2 martie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta SC I.R. SRL a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la plata sumei de 993.506,241 RON cu titlu de despăgubiri.
În motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că, prin procesul-verbal de control nr. 78/2003, s-au reţinut în sarcina sa o serie de obligaţii suplimentare de plată a TVA, respectiv majorări şi penalităţi de întârziere.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal menţionat, contestaţie care a fost respinsă ca neîntemeiată, motiv pentru care a promovat acţiune la instanţa de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1228/2004 a Curţii de Apel Bucureşti s-a admis în parte acţiunea şi s-a constatat prescris dreptul pârâtului de a stabili TVA aferentă lunii ianuarie 1998.
Prin Decizia civilă nr. 2265/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul reclamantei, s-a modificat în tot sentinţa recurată, s-a anulat procesul-verbal de control nr. 78/2003, s-a anulat Decizia nr. 171/2003 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi a fost exonerată de la plata TVA suplimentar, a majorărilor şi penalităţilor de întârziere.
Reclamanta a precizat că despăgubirile solicitate reprezintă cheltuieli de judecată efectuate în cele două dosare, respectiv 993.506,241 RON, din care 119.622,241 RON reprezintă contravaloarea serviciilor de consultanţă fiscală, 4.500 RON reprezintă onorariu de expert, iar suma de 869.384 RON reprezintă onorariu de avocat, cheltuieli care trebuie suportate de pârâtă.
Prin Sentinţa civilă nr. 655 din 4 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 127.733,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarele 2145/2003 al Curţii de Apel Bucureşti şi nr. 25436/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care 21.233 RON, contravaloare consultanţă fiscală, 4.500 RON, onorariu expert, iar suma de 102.000 RON reprezintă onorariu de avocat, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.503,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Potrivit art. 274 C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de partea adversă, la cererea acesteia.
Tribunalul a constatat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a căzut în pretenţii, astfel că trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamantă în dosarele menţionate.
În ce priveşte pretenţiile reclamantei de obligare a pârâtului la plata contravalorii serviciilor de consultanţă fiscală, în sumă de 119.506,241 RON, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate în parte pentru următoarele considerente:
La data de 26 iunie 2003 s-a încheiat între reclamanta SC I.R. SRL şi D.T.C. SRL un contract de consultanţă, având ca obiect: (1) furnizarea de servicii de analiză fiscală, (2) servicii de consultanţă legate de redactarea cererii de chemare în judecată şi (3) servicii de consultanţă fiscală legate de asistenţă şi reprezentare în faţa Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru serviciile prestate, reclamanta a plătit către D.T.C. SRL echivalentul în RON a sumei de 4.800 euro pentru serviciile menţionate la pct. 1, echivalentul în RON a sumei de 5.600 euro pentru serviciile menţionate la pct. 2 şi suma de 736.513.034 ROL pentru serviciile menţionate la pct. 3.
Tribunalul a constatat că, dintre cele 3 tipuri de prestaţii efectuate de D.T.C. SRL, pârâtul poate fi obligat numai la plata contravalorii serviciilor fiscale menţionate la pct. 1, întrucât redactarea cererii de chemare în judecată şi reprezentarea reclamantei în proces nu pot fi realizate decât prin intermediul unui avocat, în raport de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, astfel că pretenţiile privind acordarea cheltuielilor pentru aceste activităţi sunt nefondate.
De asemenea, tribunalul a constatat că, potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 71/2001, D.T.C. SRL putea acorda asistenţă fiscală numai în cauzele aflate pe rolul unei autorităţi jurisdicţionale nu şi în faţa instanţelor de judecată.
Tot în baza dispoziţiilor legale menţionate, D.T.C. SRL putea acorda asistenţă şi reprezentare numai în faţa organelor fiscale, nu şi a instanţelor judecătoreşti.
Tribunalul nu a reţinut susţinerile pârâtului în sensul că activitatea de consultanţă fiscală a fost suspendată prin O.G. nr. 94/2004.
Este adevărat că prin art. XXXVII din O.G. nr. 94/2004 s-a suspendat aplicarea O.G. nr. 71/2001 privind organizarea şi exercitarea activităţii de consultanţă fiscală până la data de 31 decembrie 2006, însă tribunalul a avut în vedere că această suspendare a avut loc începând cu luna august 2004, data intrării în vigoare a actului normativ, or contractul s-a încheiat între reclamantă şi D.T.C. SRL în anul 2003, iar serviciile au fost prestate până la data intrării în vigoare a O.G. nr. 94/2004.
Totodată, tribunalul nu a reţinut nici susţinerile pârâtului în sensul că nu au fost dovedite serviciile realizate de D.T.C. SRL, întrucât la dosar au fost depuse contractul de consultanţă fiscală, precum şi facturile emise de reclamantă şi ordinele de plată.
În ce priveşte onorariului de expert, în cuantum de 4.500 RON, tribunalul a constatat că expertiza a fost dispusă de instanţa de judecată, suma a fost avansată de reclamantă, astfel că va trebui să fie suportat de pârât, întrucât a pierdut procesul.
În privinţa cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, tribunalul a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin contractul de asistenţă juridică nr. 234270/2005, CAA M.S. s-a obligat să asigure asistenţă juridică reclamantei în Dosarul nr. 7653/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În contract s-a menţionat onorariul avocatului ca fiind de 2000 RON, prevăzându-se şi un onorariu de succes.
La acest contract s-au încheiat 2 acte adiţionale, prin care s-a stabilit cuantumul onorariului de succes, respectiv 50% din sumele recuperate de la pârât, astfel că reclamanta a plătit CAA M.S. suma de 869.384 RON.
Tribunalul a constatat că suma plătită de reclamantă cu titlu de onorariu de avocat este nepotrivit de mare cu munca desfăşurată de apărător în cadrul Dosarului nr. 7653/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel că a redus onorariul avocatului reclamantei de la 869.384 RON la 102.000 RON, din care 2.000 RON reprezintă onorariu fix şi 100.000 RON onorariu de succes.
Constatând că pârâtul se află în culpă procesuală, tribunalul l-a obligat la plata către reclamantă a sumei de 7.503,4 RON, cu titlu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.
Prin Decizia nr. 69 A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul pârâtului, reţinând în motivarea soluţiei sale următoarele considerente:
Culpa procesuală a pârâtului constă în faptul că nu şi-a executat obligaţiile, astfel încât s-a admis acţiunea reclamantului, iar dacă pretenţiile au fost admise în parte, se acordă celui ce a câştigat procesul numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise.
Ca atare, apărarea pârâtului în sensul că s-a comportat în proces de aşa natură încât nu se impunea obligarea la cheltuieli de judecată sau că s-au dat cheltuieli pentru iniţierea cărora trebuie un alt proces nu poate fi primită, deoarece important este să existe culpă procesuală - culpă ce a condus la efectuarea de cheltuieli în proces.
Referitor la ";onorariul de succes"; şi aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., s-a reţinut că prima instanţă a procedat corect.
Făcând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu a intervenit în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client, care se menţine în integralitate, dar este de observat că ";onorariul de succes"; are un caracter complementar şi poate intra sub incidenţa art. 274 alin. (3) C. proc. civ., însă numai în limitele onorariului maxim - minim stabilit de Consiliul Uniunii Avocaţilor, ceea ce prima instanţă corect a făcut.
Cererea intimatului-pârât pentru plata cheltuielilor de judecată în apel a fost respinsă, deoarece nu au fost depuse documente care să ateste aceste cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, formulând următoarele critici:
Recurentul critică, în primul rând, acordarea cheltuielilor cu serviciile de consultanţă fiscală de către instanţa de fond, soluţie menţinută în apel, deşi nu a fost dovedită prestarea efectivă a acestor servicii, cererea de chemare în judecată fiind însoţită de facturi fiscale şi ordine de plată care nu au probat decât plata sumei de 4.800 euro.
Înscrisurile conţinând comentarii privind procedura de executare silită, prezentate de intimata-reclamantă, nu pot fi interpretate ca având legătură cu litigiul cu autoritatea fiscală, întrucât litigiul fiscal ce a format obiectul Dosarului nr. 25436/1/2004 s-a referit la interpretarea prevederilor legale în materia TVA, nu contestaţie la executarea silită.
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a susţinut că analiza condiţiilor pentru promovarea contestaţiei la executare nu au nici o legătură cu litigiul fiscal ce a existat între părţi, iar cheltuielile de judecată trebuie acordate corespunzător pretenţiilor admise, aşa cum a arătat chiar instanţa de apel.
Mai mult decât atât, nu s-a făcut dovada că ar fi exercitat vreo contestaţie la executare împotriva executării silite declanşată în baza actelor administrative anulate.
Totodată, instanţa de apel nu a avut în vedere nici împrejurarea dacă o astfel de contestaţie la executare s-ar fi formulat, pe de o parte ar fi format obiectul unui dosar separat de cel având ca obiect anularea actelor administrative, iar pe de alta parte, în perioada 2003 - 2006 Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu avea organe proprii de executare, neavând deci calitate procesuală activă într-un astfel de litigiu.
- În ceea ce priveşte cheltuielile reprezentând onorariul avocaţial de succes, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile instanţei de fond, care a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., însă onorariul de 100.000 RON, stabilit de instanţe, este foarte mare, raportat la amploarea litigiului şi nu îndeplineşte condiţia cuantumului rezonabil al cheltuielilor de judecată.
Legat de acest cuantum foarte mare, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au avut în vedere valoarea pricinii şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Recurentul reiterează susţinerile potrivit cărora contractul de asistenţă juridică este opozabil doar reclamantei, pârâtul fiind un terţ faţă de acest contract.
- În ce priveşte obligarea pârâtului de către instanţa de fond, la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 7.503,4 RON, în mod greşit, s-a procedat la acordarea acestora, instanţa de apel menţinându-le, în condiţiile în care pretenţiile intimatei-reclamante au fost drastic cenzurate, neputându-se reţine culpa exclusivă a pârâtului.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru acordarea cheltuielilor de judecată este ca partea care le solicită să fi câştigat în mod irevocabil procesul, condiţie care, de asemenea, nu era îndeplinită.
Apărările formulate de reprezentantul intimatei-reclamante în acest dosar au vizat, exclusiv, solicitarea de cheltuieli de judecată din Dosarul nr. 25436/1/2004, astfel încât recurentul consideră că munca depusă nu a fost extrem de complexă, încât să justifice un astfel de onorariu.
Apărările pârâtului au vizat actele normative aplicabile speţei, acestea fiind în parte considerate întemeiate de către instanţa de fond, dovada fiind admiterea doar în parte a acţiunii în pretenţii formulată de SC I.R. SRL.
În subsidiar, recurentul solicită Înaltei Curţi să facă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în ce priveşte onorariul de avocat, care este nepotrivit de mare faţă de valoarea pricinii şi munca îndeplinită de avocat.
Solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii în totalitate a capătului de cerere referitor la acordarea cheltuielilor reprezentând consultanţa fiscală şi a aplicării dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. în ce priveşte onorariul avocaţial de succes, în sensul diminuării acestuia.
Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Recurentul critică, în primul rând, acordarea cheltuielilor cu serviciile de consultanţă fiscală, deşi nu a fost dovedită prestarea efectivă a acestor servicii, în favoarea reclamantei, decât în limita sumei de 4.800 euro.
Această critică vizează netemeinicia deciziei recurate şi nu poate forma obiect al analizei acestei instanţe întrucât, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, astfel că în această fază procesuală, instanţa nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Instanţele au acordat reclamantei în parte contravaloarea serviciilor de consultanţă fiscală prestate în favoarea sa de D.T.C. SRL, în baza contractului de consultanţă semnat de părţi, însă nu pentru că nu ar fi fost dovedite, astfel cum susţine recurentul, ci cu motivarea - apreciată de instanţa de recurs ca fiind corectă - că pârâtul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate cu redactarea cererii de chemare în judecată şi reprezentarea reclamantei în proces, întrucât aceste activităţi nu pot fi realizate decât prin intermediul unui avocat, faţă de dispoziţiile Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.
În ce priveşte critica recurentului cu privire la existenţa/inexistenţa unei contestaţii la executare, aceasta nu prezintă relevanţă sub aspectul obiectului învestirii instanţei, întrucât cheltuielile avansate în orice cale judiciară, se acordă, la cerere, părţii care a câştigat procesul.
Susţinerea potrivit căreia contractul de asistenţă juridică este opozabil numai reclamantei, pârâtul fiind terţ faţă de acest contract, nu poate fi primită.
Este de netăgăduit că, în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune este inadmisibilă şi că, dacă nu ar fi existat dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., contractul încheiat între avocat şi clientul său, ca orice act juridic, şi-ar fi produs efectele numai între părţi, nu şi faţă de terţe persoane, inclusiv adversarul din proces.
Având în vedere însă, că fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele de bani plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, este evident că acel contract îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv principiul reparării integrale, deşi această parte nu a participat nici personal, nici prin reprezentant la încheierea contractului.
Pe de altă parte, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă juridică, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzei.
În ce priveşte stabilirea de către instanţe a onorariului de succes la suma de 100.000 RON, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., critica este fondată, sens în care urmează a se admite recursul, pentru considerentele ce succed:
Este de netăgăduit că, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, principiul ce rezultă din dispoziţiile legale menţionate având la bază culpa procesuală, precum şi unicitatea procesului civil, ceea ce impune ca în cuantumul cheltuielilor de judecată să fie incluse toate cheltuielile făcute cu procesul, în toate fazele acestuia, indiferent cu ce titlu, necesar fiind ca partea care le cere să fi triumfat, în final, în proces.
Deşi la baza acordării cheltuielilor de judecată se află principiul răspunderii civile delictuale, în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală, în contextul abordărilor referitoare la aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., atunci când dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită este exercitat abuziv, instanţa are posibilitatea să-l oblige pe cel care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă onorariul de avocat plătit de partea adversă.
Aceasta, întrucât art. 274 alin. (3) C. proc. civ. este menit să împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
Deci judecătorul are posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea depusă de avocat, această soluţie fiind conformă prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor de judecată.
În speţă, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată suportate de societatea reclamantă, în legătură cu procesul civil ce a avut ca obiect anularea procesului-verbal de control nr. 78 din 16 aprilie 2003 şi a Deciziei nr. 171 din 06 iunie 2003 emise de pârâtă, din care 869.384 RON, reprezintă onorariu de avocat.
Tribunalul a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 102.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, din care 2000 RON pentru reprezentare în instanţă şi 100.000 RON, onorariu de succes, redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., soluţie menţinută de curtea de apel.
Procedând la reducerea onorariului de succes achitat de reclamantă, instanţele nu au arătat ce au avut în vedere şi dacă s-au raportat la criteriile prevăzute de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv munca depusă de avocat, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Înalta Curte nu poate face ea însăşi o apreciere a proporţionalităţii onorariului cu valoarea litigiului şi nici a complexităţii cauzei, deoarece recursul este o cale de atac care poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.
Ca atare, se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, pentru ca instanţa să facă o apreciere a proporţionalităţii onorariului de avocat cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului şi ţinând seama de principiul non reformatio in pejus, în sensul că reducerea onorariul de avocat rămâne câştigată cauzei, urmând ca instanţa să aprecieze proporţia acestei reduceri.
Pentru a efectua aceste constatări, este necesar ca instanţa să solicite dosarele pentru care se pretind cheltuielile de judecată, respectiv Dosarul nr. 2145/2003 al Curţii de Apel Bucureşti şi Dosarul nr. 25436/1/2004 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, întrucât numai în acest fel poate aprecia munca îndeplinită de avocat şi, în raport de aceasta, poate stabili dacă onorariul stabilit este corespunzător acestei activităţi.
Acestea sunt considerentele pentru care se va admite recursul, se va casa decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva Deciziei nr. 69 A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1444/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1460/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
